Reportaj DW: Refugiații africani ai unui război european

La Cernăuți e încă liniște. Deocamdată, ofensiva rusă nu a lovit capitala Bucovinei ucrainene. Orașul situat la mai puțin de 50 de kilometri de granița cu România este, în aceste zile, un refugiu pentru multă lume din zonele aflate sub asediu - și o escală în drumul spre emigrare. Printre numeroșii refugiații care au intrat din Ucraina în România de la începutul invaziei ordonate de Vladimir Putin se numără și câteva mii de studenți africani. Mulți sunt mediciniști la Cernăuți. Alții au învățat informatică la Odessa.

Prin Burdujeni, principala gară a Sucevei, trec puțin trenuri. Peroanele sunt de regulă goale, sala de așteptare nu prea mai folosește la nimic, majoritatea spațiilor din monumentala clădire sunt închise. Câțiva zeci de africani așezați pe podeaua holului gării sau agățați de prizele rare pentru a-și ține în viață telefoanele mobile sunt mai mult decât simplă o apariție exotică în orașul din nordul extrem al României.

Aproape un sfert din cei peste 75.000 de străini care urmează studii superioare în Ucraina sunt africani. Cei mai mulți din Ghana sau Nigeria. Au venit în Europa să studieze în „lumea civilizată” și s-au trezit alungați din școală de un război căruia nu-i văd rostul.

„Am trăit ceva ce nu voi uita niciodată”, mărturisește John, medicinist în anul terminal. A reușit cu greu să plece din Cernăuți, împreună cu fratele lui Emmanuel, student la aceeași facultate, în al doilea an, și cu ceilalți studenți de diverse naționalități africane. „Cernăuți s-a aglomerat de oameni care au reușit să fugă din alte părți în care se duc lupte. Asta a dat orașul peste cap. Nu mai găsești taxiuri și când prinzi unul e foarte scump iar magazinele rămân repede fără marfă”, povestește John.

Nu toată lumea se descurcă să plece însă din calea agresorilor ruși. „Mai avem prieteni la Kiev sau la Sumi, de unde nu pot pleca fiindcă nu mai au legături de transport”. Autocarul cu studenți africani a înaintat greu pe șoseaua spre granița cu România, din cauza coloanelor lungi care mai mult stăteau decât să avanseze. În cele peste șase ore petrecute în vama de la Porubne - Siret, John a asistat la dramatice despărțiri ale familiilor ucrainene: mamele și-au luat copiii și au trecut înspre România, în timp ce tații se întorceau din drum pentru că trebuie să se înroleze. „Nu mă pot imagina într-o astfel de situație”.

Pentru moment, cursurile sunt suspendate două săptămâni. Asta, desigur, dacă confruntările nu vor escalada. „Bărbații ucraineni trebuie să meargă la armată iar majoritatea profesorilor noștri sunt bărbați care”, intervine Emmanuel, „nu cred că vor lăsa baltă luptele ca să vină să ne predea online”.

Mukthtar, din Nigeria, este mai optimist și speră că vor reveni repede la școală. Acum însă, „a trebuit să plecăm și pentru că părinții noștrii erau îngrijorați pentru soarta noastră”. L-a deprimat ce a văzut de partea ucraineană a graniței: bărbați de aproape 60 de ani cărora nu li s-a dat voie să iasă din țară pentru că trebuie să lupte. Ar putea păți la fel și unii dintre profesorii lor.

Nu toți studenții africani din Ucraina își permit această călătorie neprevăzută spre casă, explică Sami Pirciu, venit tocmai de la Corabia, din Oltenia, să ajute la transferul refugiaților din Suceava. În plus, fiind cetățeni extracomunitari, există riscul să nu se încadreze în termenul pentru care au primit drept de ședere în România: „Pe pașaportul lor, viza este de trei zile”, explică Sami Pirciu. „Într-un regim urgent trebuie să-și găsească bilet către destinațiile lor de pe alte continente. Ei sigur nu dispun acum de sumele acestea de bani. Iar părinții lor fac acasă eforturi mari ca să le cumpere bilete. Nu este așa de simplu și există posibilitatea ca unii dintre ei să nu fie în stare să le cumpere”.

La intrarea în România, după o lungă așteptare în vama ucraineană și un prim contact cu regulile autorităților române, degrabă simplificate sub presiunea valului de oameni dislocați de război, refugiații sunt luați în primire de voluntarii români, care îi întâmpină cu oferte de cazare sau transport gratuit aproape oriunde în Europa, cu dulciuri și jucărioare pentru copii, cu câțiva lei românești pentru primele necesități sau cu medicamente și mâncare caldă. „Mergi înainte și sunt corturile pe stânga șoselei - spui acolo că vrei pui. Pui means chicken. Nu știu dacă este halal, dar este pui”, repetă, cu răbdare, unul dintre voluntari ori de câte ori i se pare că e cazul.

„Sunt atât de mulți oameni minunați aici. Ne-ați găzduit, ați fost drăguți!”, spune, foarte impresionat, Mukthar, înainte de a pleca din Suceava spre București, de unde va căuta o legătură aeriană către Lagos. Și i-ar face plăcere să revină în România - „dacă nu să studiez, măcar în vacanță”.