Românii împotriva premierului olandez Rutte

Par foarte îndepărtate timpurile în care președintele României lansa o ”declarație de război” împotriva Olandei, iar autoritățile vamale blocau florile olandeze la frontiera de vest,  cu pretextul unor riscuri sanitare. ”Rezistența” a fost însă repede abandonată, iar toate administrațiile românești de mai târziu au evitat să așeze admiterea în Spațiul Schengen printre obiectivele principale de teamă că, din motive pe care nu le pot controla, nu vor reuși să înlăture bariera.

Așa se explică și de ce astăzi, când premierul Țărilor de Jos, Mark Rutte, face declarații apăsate contra admiterii României în Schengen, nimeni nu mai protesteză. La nivel înalt. Căci declarațiile prim-ministrului Rutte au fost de fapt provocate de o serie întreagă de intervenții românești în plenul Parlamentului European cu ocaza schimbului de vederi din ziua de 13 iunie. Nu mai puțin de 6 eurodeputați români din toate grupurile (Victor Boștinaru, Emilian Pavel, Daniel Buda, Cristian Bușoi, Norica Nicolai, Răzvan Popa) au luat succesiv cuvântul somându-l practic pe premierul Rutte să explice opoziția Olandei față de admiterea în Schengen a României și a Bulgariei.

Unele argumente au fost mai bune decât altele și este regretabil că forța acestor intervenții concertate a slăbit din pricina unor susțineri stângace și lipsite de logică. Ca de pildă povestea cu ambasadoarea Olandei fotografiată la masă cu un român care suferise o condamnare penală și care ar proba dublul standard al olandezilor (Emilian Pavel, PSD). E un exemplu de cum poate fi compromisă o cauză bună. România are dreptate să se considere nedreptățită cu privire la Spațiul Schengen, dar ea are nevoie de ”avocați” inteligenți și bine pregătiți, de oratori care să atragă respectul spontan și natural al audienței. ”Stângăciile” de acest fel nu fac decât să ofere credibilitate unor poziții lipsite de fair play, care se bucură, în schimb, de un prestigiu superior.

Dar chiar dacă eurodeputații români au avut în principiu dreptate, rămâne regretul că niciunul dintre ei n-a reușit să depășească cazul particular al României și să intre într-un veritabil schimb de opinii cu privire la viitorul Europei. Căci acesta era de fapt subiectul reuniunii, fiecare șef de stat sau de guvern fiind invitat pe rând să expună viziunea țării sale cu privire la Europa. România are această problemă legată de Spațiul Schengen, dar ea nu poate fi abordată în mod convingător și eficient decât ca parte a unei probleme mai largi.

Ce spusese premierul Mark Rutte? Pe scurt, el a respins ideea unei integrări europene mai avansate pledând pentru suveranitatea statelor naționale, care să fie apte să colaboreze strâns și perfect solidar atunci când au interese comune, continuând în schimb să acționeze separat atunci când nu se simte nevoia unei acțiuni colective. Într-o clară perspectivă de tip liberal, în sens clasic, el a anunțat, că, potrivit viziunii sale, prosperitatea trebuie să fie sporită și nu redistribuită.

Imaginea centrală, care a revenit de mai multe ori în discurs, a fost aceea a caravanelor coloniștilor americani din epoca cuceririi Vestului, alcătuite din căruțele cu coviltir, așezate seara în cerc pentru a face față atacurilor neprevăzute. Coloniștii stabileau reguli legate de diferitele aspecte ale marșului în comun, dar totuși fiecare rămânea pe cont propriu. În subsidiar, s-a înțeles că Olanda nu agrează creșterea contribuțiilor pentru bugetul europan și că respinge totodată și ideea unui buget pentru zona euro și în general toate propunerile de esență socialistă. În viziunea lui Rutte, liantul principal ar trebui să fie dreptul european, căci europenii ar trebui să aibă garanția securității propriei persoane și a investițiilor lor oriunde s-ar afla pe întinderea Uniunii.

Or, niciunul dintre eurodeputații români care au intervenit în dezbatere nu s-a referit la substanța viziunii lui Rutte. E adevărat că unii dintre ei au fost critici față de ideea scăderii bugetului european și, implicit, a fondurilor de coeziune, dar au atacat subiectul ca pe o chestiune particulară, desprinsă de viziunea de ansamblu.

Și ar fi fost multe de spus. Este suveranismul lui Rutte de natură să coalizeze și țări ca Polonia sau Ungaria? Sau suveranismul românesc care se exprimă și el cu tot mai puțină timiditate? Cu Polonia, premierul Olandei ar împărtăși, la prima vedere, și ostilitatea subliniată față de Rusia, una care îl așază în schimb în răspăr față de Franța și Germania. Totuși, Rutte a apăsat pe ideea ”statului de drept” la nivel european cu aluzie vădită la disidența poloneză sau maghiară, ceea ce îi crează dificultăți de receptare în Est.

În consecință, Olanda se vădește prea liberală (în sens clasic) față de socialismul francezilor, bunăoară, și totodată prea liberală (în sens post-modern de astă dată) față de Est. Dacă păstrăm imaginea pe care a propus-o Mark Rutte (nostalgic față de western-urile copilăriei sale), Olanda cu spiritul ei întreprinzător după tiparul coloniștilor americani, dar fără puritanismul acelorași, nu reușește să coaguleze nici Europa occidentală, mult mai preocupată de solidaritatea socială, dar nici Europa de Est, mult mai conservatoare sub aspect societal. Cu toate că a fost aplaudat sincer de asistență, premierul Rutte a părut să propună mai curând imaginea unui proiect singular și inimitabil. Olanda pare să fie ”prea-prea” din toate punctele de vedere.

Dar poate că aspectul cel mai nevralgic este că olandezii dau impresia că văd în Europa în primul rând un teritoriu al competiției economice și abia în al doilea rând unul al solidarității. Încă odată imaginea căruțelor plasate în cerc a fost grăitoare, căci coloniștii se apărau solidar în fața unui atac neprevăzut, dar în rest alergau pe cont propriu cu scopul declarat de a ajunge primii.

Ar fi poate momentul ca românii să depășească preocupările strict particulare, căci, dacă nu vor reuși să formuleze o viziune mai largă și coerentă despre Europa, nu vor putea pleda convingător nici pentru Schengen, nici pentru nimic altceva.