România uitată: fără drumuri, fără telefon, fără perspectivă

După un raid al dronelor ruse asupra portului Izmail, opinia publică din țară a descoperit cu uimire că satele de la Dunăre n-au drumuri, n-au semnal telefonic și nici acces rapid la asistența medicală de urgență.

Din păcate, războiul va continua iar pericolul unei tragedii este iminent, dacă Guvernul nu se trezește și nu ia măsuri de protejare a comunităților expuse la conflict.

Pe cap poartă o pălărie de soare cu boruri înguste, decorată cu o bentiță din pânză în două culori – albastru și alb. E pusă șui pe cap ca și cum s-ar fi grăbit să iasă din casă.

E bronzat și are o față rotundă, nerasă, acoperită cu o barbă căruntă. Pe el poartă un tricou polo din bumbac, decolorat de vreme și descheiat la gât. E solid, aspru, calm, cu o privire care mângâie fluviul leneș, ce curge la picioarele lui.

Nea Gică, așa îi spun localnicii, a trăit toată viața la marginea Dunării. Are 70 de ani și a lucrat ca lăcătuș-mecanic pe șantierul naval din Tulcea.

Când a ieșit la pensie, s-a mutat în Plauru, la casa părinților care aveau peste 90 de ani, să-i ajute.

„Au murit amândoi. Tata, la 93, mama, la 91”, povestește Gheorghe Puflea, devenit celebru în ultimele săptămâni, după ce rușii au atacat portul Izmail, aflat peste apă de casa lui.

Mărturia lui despre eveniment, numele și fotografia au apărut într-un articol din New York Times, care a relatat despre raidul dronelor Kremlinului asupra depozitelor de grâu ucrainene de la Dunăre, dar și la posturile TV și în presa scrisă din România.

Însă, pentru el, aceste lucruri contează prea puțin și se pierd, rapid, în eternitatea dintre ape.

O imensă capcană

Războiul a rupt liniștea locului, ajungând la 300 de metri de casa lui Gheorghe Puflea și ale celorlalți săteni.

În Plauru, telefoanele nu au semnal, iar gospodăriile se întind pe mal, la distanță mare între ele, pierzându-se în vegetația bogată.

Satul se află la opt kilometri de comuna Ceatalchioi, cele două localități fiind legate de un drum de piatră, prăfuit. 

Înaintând pe el, e greu să îndepărtezi senzația că oamenii de aici sunt prinși într-o imensă capcană, creată de uriașul fluviu și lipsa de interes a liderilor politici.

Pentru a ajunge din Tulcea în Ceatalchioi, o distanță de doar 12 kilometri, trebuie să urci mașina pe bac, să traversezi brațul Sfântu Gheorghe, iar apoi să străbați un drum pietruit, plin de gropi care, doar pe alocuri, are câteva porțiuni asfaltate.

După ce ai trecut apa, prezența României se diluează din cauza infrastructurii inexistente, iar cei care trăiesc în partea de nord a Deltei se află într-un teritoriu incert și tot mai periculos.

Comunismul, apropierea de URSS, nebunia lui Ceaușescu de a face agricultură în Delta Dunării și lipsa de strategii și investiții după 1990 au transformat o suprafață de 3.000 de kilometri pătrați, cam jumătate din cea a județului Neamț, ce se întinde între brațele Chilia și Sulina, într-un ținut deconectat total de țară.

„Am făcut nenumărate cereri către prefectură să ne ajute, să facem ceva și să îmbunătățim calitatea semnalului telefonic, dar n-am primit niciun răspuns”, a declarat Tudor Cernega, primarul comunei Ceatalchioi, pentru spotmedia.ro.

Singuri, la marginea războiului

Dacă nu era războiul, oamenii de aici ar fi rămas la fel de pierduți cum sunt de decenii, lipsiți de orice putere și influență pentru a schimba lucrurile.

Ei au fost găsiți, însă, de dronele Kremlinului, iar strigătele lor de ajutor au avut ecou în presa internațională și în cea din România, autoritățile, în loc să-i ajute, făcând tot posibilul să-i reducă din nou la tăcere.

Citiți reportajul integral pe Spotmedia.ro.