Românii, memoria, Holocaustul

Românii au fost mințiți de mai-marii lor politici și spirituali înainte și după anii 30, înainte și după 1944, înainte și după 1989. Așa a ajuns țara să fie împinsă alături de Germania hitleristă spre crime în masă comise cu girul regimului antonescian, un dezastru istoric de proporții fără egal, de a cărui pată criminală nu se mai poate scăpa.

Așa au ajuns unii să nu se cutremure de oroare când aud în Parlament senatori ai AUR cochetând infect, ca ideologul Sorin Lavric, cu apologia unor legionari nu mai puțin siniștri decât criminala și terorista lor organizație.

Așa (precum și din inepția partidelor clasice, care nu se arată în stare să apere eficient democrația) a ajuns o formațiune politică toxică să crească nebunește, precum o tumoare malignă, cotropind acea parte a corpului politic românesc rămasă încă sănătoasă.

Morții cu morții? Nu-i mai bine să-i uităm?

Dar nu e oare mai bine să dăm uitării indelebila rușine a celor petrecute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Mulți așa își zic. Li se pare mai simplu să bată palma cu amnezia și să trăiască în stupoarea perpetuă a alcoolicului și dementului. Cu atât mai mult cu cât înaintașii lor n-au fost singurii, ba nici măcar vinovații principali.

Și pe urmă - nu dau atâția vina eficient pe victime? Și n-am fost cu toții ȘI victime? C-o fi și c-o păți, că evreii ar fi fost comuniști, că nici ei nu-s mai breji, ori ușă de biserică! Nu sunt.

Dar din sutele de mii de evrei români, doar câteva sute renunțaseră la iudaismul lor ca să adere la PCR. Când n-aveau niciun avantaj din afilierea lor la altă idee bolnavă, care nu era însă la putere în România, despre care încă nu știau cât de criminală poate fi, dar despre care credeau că ajută contra nazismului.

Or, în absolut covârșitoarea lor majoritate, n-au fost comuniști evreii români (sau unguri, sau ucrainieni) asasinați de jandarmi, de trupele române, de civili, la Iași, în Basarabia, în Bucovina și Transnistria, la Odessa. Și n-au fost comuniști nici evreii omorâți în masă în Ungaria și în lagărele de exterminare germane din Polonia, în care, la spartul târgului, în ura lor năucitoare, Crucile cu Săgeți, teroriștii pro-naziști instalați la putere la Budapesta, i-au trimis nu doar pe evreii maghiari, ci și pe evreii români încăpuți pe mâna Ungariei prin ”arbitrajul” hitleristo-mussolinian de la Viena.

Legenda mareșalului ”bun”

Dar nu li se cuvine recunoștință autorităților antonesciene care, de la un moment dat, au dat curs cererilor insistente ale reginei mamă Elena, ale nunțiului papal în România și ale altora și au încetat să mai deporteze evrei la moarte sigură, în Transnistria?

Ar fi ca și cum li s-ar cuveni mulțumiri spărgătorilor care, intrând prin efracție într-o casă, nu s-au mulțumit s-o devalizeze, ci au violat și omorât o jumătate de familie, dar, speriați de neașteptata intervenție a poliției, au lăsat-o în viață, traumatizată, pe cealaltă, în speranța de a scăpa de pedeapsă.

Dar nu e oare istoria prea complicată, ca să tranșăm chestiuni așa de complexe cum sunt cele create de ura pe evrei?

Porunca lui Dumnezeu

Ba uite că sunt mai simple decât credem. ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuși”, ne poruncește Leviticul, a treia partea a Bibliei, Cartea cărților, cea dăruită lumii de evrei.

În viața de toate zilele, această poruncă esențială a Scripturii a fost tălmăcită pe înțelesul oricui de înțeleptul rabin Hillel, acum vreo două mii de ani. A zis cam așa: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Ca să ne amintească de efectele încălcării acestui crucial comandament moral e nevoie de supraviețuitori și de memoria lor, mai degrabă decât pentru victimele evreiești ale Holocaustului. Ca să le amintească urmașilor făptașilor ce preț cumplit are distracția căderii în barbarie. Și pentru ca să-i dăm ascultare lui Dumnezeu.

Dar poate nu cred unii în Dumnezeu? Întrucât au temeritatea de a se dezice de protecția divină, ateii au cea mai mare nevoie de memorie, ca să se ferească, pe viitor, dimpreună cu ai lor, de un cataclism din care s-ar putea să nu mai scape nimeni, indiferent de ce parte a baricadei totalitare se vor afla cândva.

Să nu creadă nimeni în momelile extremiste. ”Data viitoare” nu va fi mai bine, ci mai rău, dacă preferăm, vai, să uităm.

Citiți AICI interviul cu Dr. Leon Weintraub, un supraviețuitor al Holocaustului.