Rusia peste tot

Dai de Rusia nu doar în Moldova, din care diplomaţia românească pare să fi dispărut total şi-n care, dacă e sau nu e vorba de Plahotniuc, Dodon, Usatâi, se aude numai ea.

Te înâlneşti frecvent, de pildă, cu Serghei Lavrov. Pe şeful diplomaţiei ruse îl poţi găsi aproape fără întrerupere pe sticla canalelor sau site-urilor internautice ruseşti sau obediente Moscovei. Unde difuzează vesel propagandă antiamericană. Mai nou răspândeşte şi agitprop antigerman prin intermediul unor dezinformări televizate, despre o presupusă adolescentă ruso-germană, devenită, chipurile, victima unui viol imaginar, comis de jihadiştii refugiaţi.

Deşi diplomaţia pe care o conduce Lavrov ar vrea să vadă cât mai grabnic destructurat nu doar guvernul german, ci întreaga Uniune Europeană, îl depistezi pe şeful ei mai peste tot pe vechiul continent. Spre pildă la München, unde îi ameţeşte pe occidentali la Conferinţa de securitate din Germania. Tot acolo i-a luat minţile, sau ce i-a mai rămas din ele, omologului său american, Kerry. Cu şeful diplomaţiei americane a căzut de acord asupra unui armistiţiu sirian care nu face probabil nici cât o ceapă degerată. Căci, din cinci bombe ruseşti aruncate de-asupra oraşelor siriene, între patru şi şase explodează în capul rebelilor moderaţi şi mai nici una în proximitatea jihadiştilor.

Apoi dai de his master´s voice. La un an de la altă încetare a focului nerespectată, cea convenită la Minsk, sub o egidă franco-germană, căzută, cum altfel, în derizoriu, vocea stăpânului lui Lavrov se aude tunând şi fulgerând. De la Moscova, ţarul Putin nu vrea doar să pună în genunchi Ucraina, ci jumătate de mapamond, astfel încât Rusia, un fel de Uniune Sovietică redivivus, să se-ntrupeze sub forma pe care o vrea muşchii lui. Ca superputere. Iar America să fie în fine îngenuncheată.

Acestei pioase intenţii, împărtăşite integral de islamiştii din întreaga lume, de comunişti şi de fasciştii pe care-i susţine Rusia peste tot în Europa şi în lume, îi sunt subordonate nu doar trupele ruseşti din Siria. Dislocate spre a menţine la putere un simplu satrap loial Moscovei, deşi Bashar el Assad e un notoriu asasin în masă, cu vreun sfert de milion de compatrioţi pe conştiinţă, ele nu reprezintă decât o parte restrânsă a interfeţei dintre Rusia şi lumea globalizată.

Net mai de substanţă sunt apostolii ideologici ai Kremlinului. Care au umplut vidul postcomunist cu un amestec de ortodoxism şi naţionalism bon marche. Comercializarea acestui amalgam în Europa şi în lume este, pentru Moscova, o afacere cu atât mai profitabilă cu cât, în siajul globalizării şi crizei refugiaţilor, universul occidental, post-naţional şi post-creştin, corect politic, al drepturilor omului tratate eronat, ca surogat de ideologie şi religie, a devenit, în zone vaste, impopular.

Spre a dărui o pondere maximă acestui efort ideologic, Putin şi-a trimis sluga credincioasă, pe Prea Fericitul Kiril, la Havana, la o istorică întâlnire cu Papa. Încât dai, mai nou, de vocea Rusiei şi în Cuba, în timp ce la Stambul, acelaşi glas, ameninţând politic Turcia, îl timorează teologic pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu.

După ce s-a întâlnit de două ori cu Papa, cel din urmă se vede eliminat, în Cuba, eficient, nu doar din massmedia, ci şi din prim-planul ortodoxiei şi al epocalei întâlniri ecumenice creştine cu Francisc; un Suveran Pontif dispus să dea mâna cu figuri dintre cele mai controversate şi să legitimeze lideri dintre cei mai discutabili.

Sigur, la peste un mileniu de la marea schismă din 1054, într-o epocă în care creştinii au devenit vânat în varii zone ale lumii revoluţiei islamiste, nici un efort de unificare a bisericilor nu pare o idee deplasată, rea, sau inutilă. Dimpotrivă. Dacă Prea Fericitul ar fi la fel de independent ca Papa. Dacă unificarea chiar s-ar produce şi ar beneficia de ea creştinii azi victimizaţi.

Dar, din păcate, la Havana decisive nu vor fi, probabil, nici teologia, nici termenii unei proxime unificări şi nici măcar istoria conflictelor dintre bisericile ortodoxe, pe de o parte, romano-catolici şi uniţi, de alta, ci interesele politice ale Kremlinului. Care, dintotdeauna, inclusiv şi mai ales sub tătuca popoarelor şi urmaşii lui sovietici, precum şi sub admiratorul lui Stalin, actualul preşedinte al Rusiei, a ştiut mereu să-şi folosească în mod expert poliţiile politice spre a-şi subordona complet Biserica şi pe ierarhi.

Pe scurt, oriunde te întorci, te ciocneşti azi de o Rusie tot mai prezentă, dar şi tot mai coruptă, săracă şi înapoiată economic. E o ţară care ştie, prin tradiţie, să profite de pe urma laşităţilor şi inepţiilor politice occidentale. Acum încearcă să-şi compenseze anemia impunându-se global prin forţa militară, prin intimidări şi prin pomparea peste tot în lume a doctrinei ei naţionalist-creştine, antidemocratice, menite să întemeieze şi să eternizeze ideologic şi moral domnia politică a ţarului actual.

Or, jalonată de crime, precum cea săvârşită cu poloniu asupra lui Alexander Litvinenko, cu gloanţe asupra altor critici, precum ziarista Ana Politkovskaia, sau politicianul Boris Nemţov, cu bombe proprii sau cu armele chimice ale satrapului ei sirian, istoria domniei lui Vladimir Putin e una a fărădelegii. E una a agresiunilor şi expansiunii, a propagandei mincinoase, a violării sistematice a drepturilor oamenilor şi popoarelor, a vărsărilor de sânge.

E, ca atare, atât de imorală încât, cu patriarh sau fără, la Havana, s-a discreditat irevocabil. De vreme ce oamenii proşti nu-s, iar propaganda, fie şi cea mai eficientă, are limitele ei în societatea informaţională, e o ocârmuire ce nu poate sta decât pe foarte instabile picioare de lut. Cât mai poate dura înainte ca ele să cedeze? Nu ştim. Dar nu prea mult.