Sfințenia și politica

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, la finalul anului 2017 în România existau 576 de spitale, dintre care 367 de stat, 7.047 de școli, atît de stat, cît și private, și peste 28.000 de lăcașuri de cult, aparținînd celor 18 biserici și culte recunoscute de stat. Dintre acestea, peste 16.500 de biserici și mănăstiri aparțin Bisericii Ortodoxe Române, reprezentînd un procent de 60% din totalul lăcașurilor de rugăciune, de iertare și de păcat – de cele trei compartimente ale celor lumești nu sînt scutiți nici preoții, predicatorii ori ierarhii bisericilor și cultelor religioase. Așadar avem de 50 de ori mai multe biserici, mănăstiri și case de rugăciune decît spitale, și de patru ori mai multe decît unitățile de învățămînt preuniversitar. 

În ultimii treizeci de ani au fost construite peste 8.500 de biserici și case de rugăciune, iar peste 1.500 se află în construcție. Dintre acestea, peste 3.200 aparțin Bisericii Ortodoxe Române. La ora aceasta, B.O.R. mai are în lucru, în diferite stadii de finalizare, aprox. 1.000 de biserici, atît în mediul rural cît și în cel urban.

După decembrie ’89, Cultul Creștin Penticostal a construit peste 2.000 de lăcașuri de rugăciune, iar Organizația Religioasă Martorii lui Iehova, interzisă în regimul comunist, a ridicat din temelii 400 de stabilimente religioase. Printr-un prozelitism persuasiv, a reușit să recruteze adepți mai ales din rîndul romilor și al populației aflate sub pragul sărăciei. Cam la fel au stat lucrurile și în cazul Cultului Baptist, care a construit după căderea comunismului 790 de lăcașuri de rugăciune, ori al Bisericii Adventiste de ziua a șapte-a.

E de precizat aici că evenimentele tragice din decembrie ’89, în urma cărora liber-cugetătorii Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați în ziua de Crăciun, nu au avut, practic, și o componentă religioasă. Mai mult, B.O.R.-ul, sub sceptrul Preafericitului Teoctist Arăpașu, nu a suflat o vorbă despre cele două crime comise în sfînta zi a Crăciunului. Desigur, pe de o parte de frica lui Iliescu Ion și a ciracilor lui, ca de exemplu Virgil Măgureanu ori Voican Voiculescu, că le vor deschide și citi dosarele de agenți sau informatori ai Securității tot astfel cum sfintele fețe, la propriu și la figurat, deschid Biblia, iar pe de altă parte pentru a intra în grațiile noii puteri politice, preoții începînd deja să învețe pe de rost predicile pe care le vor ține în fața enoriașilor înaintea primelor alegeri „libere“ din 20 mai 1990.

În cei treizeci de ani de liberă circulație a credinței, bisericile și cultele, dar în special Biserica Ortodoxă, au primit sume importante de la bugetul de stat, atît pentru construcții de așezăminte religioase și renovări, cît și pentru a acoperi o parte din costul salariilor preoților, episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților și preafericiților Teoctist și Daniel. În perioada 1990-2018 sumele totale alocate de la bugetul de stat pentru culte au fost de 5.7 miliarde de lei, din care 4 miliarde pentru salariile personalului bisericesc, iar 1,7 miliarde pentru construcția și repararea bisericilor.

Cum era previzibil, statisticile arată că bisericile au primit mai mulți bani în anii electorali. Oricît de frecvent ar raporta conducerea B.O.R. că preoții nu fac și nu trebuie să facă politică, în realitate marea lor majoritate țin predici enoriașilor prin care aceștia să nu se simtă singuri în cabina de vot, ci împreună cu preotul lor paroh, agent electoral.

Iată un exemplu de cucernicie electorală: PS Iustin Sigheteanu, episcop vicar al Maramureșului și Sătmarului, i-a îndemnat pe credincioșii din județele Satu Mare și Maramureș să meargă la vot în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014. Presa a relatat pe larg evenimentul la vremea respectivă, redînd ordinul Prea Sfințitului: „Toți preoții, după ce termină slujba în biserici, să se prezinte la vot în fruntea credincioșilor din parohia fiecăruia. În funcție de cîți mergem duminică la vot, atîta vom primi din partea Guvernului“. De fapt, Prea Sfințitul nu făcea decît să execute la rîndul său un ordin politic de la președintele PSD Satu Mare, Mircea Govor. Citez dintr-un articol publicat la vremea respectivă de jurnalista Camelia Badea de la ziare.com, care redă o înregistrare dintr-o ședință a PSD, filiala Satu Mare: 

„Am vorbit cu Preasfințitul, am vorbit cu toți popii. Exact cum vorbesc cu voi, așa am vorbit și cu ei și am spus la popi în felul următor: Băi, oameni buni, s-o terminat. Dacă nu vreți să fiți de partea noastră, să aduceți să votați cu Victor Ponta, eu nu vă mai cunosc. La mine la ușă nu mai veniți.“ [...] „Și încă ceva, la toți popii, dacă pierdem, toate preotesele le dau afară din tot, la revedere. Le-am și spus. Toți au venit la mine să le pun preoteasa. S-a terminat. S-a pierdut, pleacă acasă.“ 

Potrivit recensămîntului din 2011, ultimul pînă azi, 99,8% din populaţia României s-a declarat afiliată religios. Așadar, doar 0,2% sînt liber-cugetători. Altfel spus, sînt propriul lor duhovnic întru cele ce nu le pot spune nici măcar familiei. Păcatele și le ispășesc nu de puține ori cu alte păcate. Să-l luăm, de pildă, pe Iliescu Ion, cap de listă în șirul necredincioșilor. Poate că singurele afirmații publice cinstite, pe care le rostește, consecvent, de treizeci de ani, sînt acelea că e un politician de stînga și că nu crede în Dumnezeu. M-am întrebat în mai multe rînduri dacă s-a mărturisit vreodată Ninei, soția lui, cîți morți are pe conștiință: de la revoluție, de la 15 martie Tîrgu-Mureș, de la mineriade. Sau este, și acum, propriul său duhovnic?

După cum am văzut, 60% sînt creștini ortodocși. Cîți dintre ei au intrat într-o biserică doar la nunta lor și a copiilor sau nepoților lor – se înțelege că la propriul botez și la slujba de înmormîntare au fost duși fără voia lor –, asta nu se știe. Știm însă o serie de demnitari care au depus jurămîntul de învestire în cele mai importante funcții în stat cu o mînă pe Biblie iar cu cealaltă asigurîndu-se că buzunarul pantalonilor e suficient de încăpător pentru cît va conduce o instituție sau alta.

Ipocrizia în fața icoanelor și a cărților sfinte este nu de puține ori un refugiu profitabil. O vizuină din care, la nevoie, fără-de-legea își arată colții.