Stupiditatea tiranului de cursă lungă

Dispreţuind cronic puterea şi capacitatea de reacţie a Vestului şi mai cu seamă a Berlinului, Turcia a întins coarda nu doar în arbitrariul măsurilor interne demontând statul de drept, ci şi în relaţiile cu nemţii. Era fatal ca, la un moment dat, legăturile bilaterale să se fisureze. Ruptura s-a produs, aşa cum era de aşteptat, din cauza campaniei electorale precedând alegerile legislative germane din toamnă. A umplut paharul arestarea probabil total abuzivă a militantului german pentru apărarea drepturilor omului, Peter Steudtner, de la Amnesty International. 

Realizând cât de populară ar fi o atitudine mai fermă şi mai demnă faţă de Ankara decât toleranţa faţă de intoleranţă manifestată de germani, spre paguba proprie, în ultimul deceniu, demnitarul social-democrat Sigmar Gabriel şi-a întrerupt cu mult tam-tam concediul şi a schimbat în fine macazul. Ministrul de Externe al Republicii Federale a anunţat joi că "Germania îşi va reconsidera raporturile cu Turcia".

Regimul islamist de la Ankara a ripostat urgent şi virulent, acuzând un presupus "şantaj" şi "ameninţările" la care ar fi supusă Turcia . Executivul lui Erdogan a înfierat, concomitent, prezumtiva "duplicitate morală" a guvernului berlinez. Dubla măsură i-ar determina pe nemţi să acorde încredere justiţiei proprii, deşi protejează terorişti kurzi şi gülenişti, dar i-ar retrage-o celei turceşti, care, chipurile independentă, chiar ar combate terorismul.

"A înnebunit Germania?" se întreba vineri un oficios turcesc. Aparent legitim, de vreme ce, semnalizând o duritate cu totul insolită, atitudinea Germaniei este realmente fără precedent, întrebarea e, de fapt, o neghiobie. Ce să fi făcut Berlinul în reacţie la o agresivitate neo-otomană supralicitată în veci pururi, decât, fie şi într-un târziu, să îi plătească sec?

Subitul semn nemţesc de bărbăţie e nu doar neobişnuit, ci şi chinuitor, desigur. Fiindcă decizia Berlinului de a-şi regândi relaţiile, de a avertiza în contra riscului călătoriilor într-o Turcie în a cărei justiţie nu se mai poate avea încredere şi de a-şi reconsidera garanţiile acordate exporturilor în Turcia va afecta bineînţeles Ankara unde o doare mai tare. În speţă la bani.

Încât uimirea Turciei şi reacţia ei extrem de ultragiată par deopotrivă futile şi tardive. Chiar dacă Turcia va reuşi să-şi compenseze parte din pierderile iscate de hotelurile goale graţie turismului rusesc şi chilipirgiilor de pretutindeni, preţurile mici vor împiedica despăgubirea totală a prejudiciilor pe care, pe termen lung, i le va pricinui deteriorarea relaţiilor cu Vestul. Nota de plată va fi până la urmă, cu siguranţă, piperată.

Şi Varşovia dă semne să subaprecieze capacitatea Germaniei de a se enerva păgubitor pentru economia poloneză. În final nota de plată o va achita partidul guvernamental PiS, zis Lege şi Justiţie, deşi, sub pretextul de a o reforma, s-a apucat s-o demonteze pe cea din urmă, furându-i independenţa, spre a o politiza pe model PSD-ist.

Căci e mai mare şi mai tare decât se imaginează îndeobşte presiunea, pe care o Germanie silită să-şi evidenţieze capacitatea de a conduce, o poate exercita în Uniunea Europeană. Una care, răvăşită de crize, împuţinată de Brexit şi sfărâmată de tendinţe şi ispite populist-centrifugale tânjeşte, parcă, după autoritate. 

Chiar dacă, din cauza Budapestei, Berlinul nu va putea impune în UE recursul la aşa-numita "bombă atomică", pedeapsa supremă a revocării dreptului de vot ce i se poate aplica unui stat cotat ca părăsind consensul axiologic comunitar, Polonia este foarte vulnerabilă şi economic şi politic. La urma urmei a încasat anul trecut nouă miliarde de euro de la Uniunea Europeană. Eventuale sancţiuni, afectându-i în special pe ţărani, ar putea-o pune pe butuci. 

Dar cazul polonez nu e nici pe departe atât de evident precum cel turcesc. PiS pleacă de la premisa că ar avea datoria şi mandatul de a reforma casta magistraţilor, care ar fi o elită coruptă, prea lentă şi nerestructurată din comunism. În plus şi preşedintele SUA îi propulsează în funcţii pe judecătorii federali. Justiţia germană e politizată la rândul ei masiv, de vreme ce miniştrii de resort, precum şi camerele parlamentului berlinez dispun de pârghiile necesare învestirii de judecători.

Problema cu asaltul partidului guvernamental asupra independenţei magistraturii poloneze nu e timingul. Nu e ocurenţa lui tardivă, la trei decenii de la prăbuşirea comunismului, sau precipitată, la relativ scurt timp după preluarea puterii efective de către liderul PiS, Kaczynski. E contextul postcomunist al absenţei încrederii generale în mecanismele de control democratic al statului de drept. E uşurinţa torpilării acestui control şi a subminării separaţiei puterilor de către orice tiran înstăpânit peste partidul guvernamental. Spre comparaţie, checks and balances sunt deosebit de puternice în Statele Unite şi redutabile, în bună măsură, şi în Germania.

Ca şi Erdogan ori aliatul său Orban, Kaczynski se bizuie pe majoritatea confortabilă de care continuă să se bucure partidul său. Or, acest sprijin e înşelător, căci depinde de un succes economic cu atât mai fragil, cu cât e puternic dependent, între altele, de bunăvoinţa apuseană.

În "Singurătatea alergătorului de cursă lungă" infractorului îi vine mintea de pe urmă abia după ce-a fost prins şi sancţionat. Cât timp, susţinuţi de mase, sunt lăsaţi să provoace nepedepsiţi şi neamendaţi adecvat, penalii şi tiranii se vor amăgi în stupiditatea lor inconturnabilă, una proprie omului neliber, considerându-se invincibili. Ca atare, vor continua să-şi sape la temelie democraţiile.