Sforarul de Dâmbovița și măcelarii de la Tönnies

Clientul german al discounterului din colțul străzii caută atent, prin lada frigorifică a magazinului, ceafa de porc din care va pregăti prânzul de duminică. Să fie frumoasă, nici prea mare, dar nici mică, fără multă grăsime, să iasă o friptură sănătoasă. Cumpără de ani de zile de la același producător, un abator din apropiere de Dortmund, despre care știe că nu îndoapă bietele animale cu tot felul de steroizi și alte chimicale. Uneori, câte un măcelar nepriceput își mai scapă cuțitul prin palmă și stropește cu sânge felia proaspăt tranșată.

”Împăratul șnițelului”

De unde să știe clientul german asta? Nu știe nici de unde vine porcul din farfurie, și nici cine i l-a tranșat. Nici nu îl interesează. De ani buni, marile abatoare germane și-au mutat crescătoriile de porci înspre est, mai ales în Rusia, unde mâna de lucru este mai ieftină, iar normele de protecție și calitate pot fi negociate local, fără să existe riscul unor indiscreții de ordin superior. Dimpotrivă, unul dintre cei mai apropiați tovarăși ai șefului suprem de la Moscova este chiar liderul de necontestat al industriei porcilor din Germania.

Clemens Tönnies, supranumit de presa germană ”împăratul șnițelului”, se pozează cu țarul de la Kremlin, îl laudă sau scuză pe Vladimir Putin în media germană, a acceptat fără nici o reținere ca Schalke 04, echipa de fotbal din Bundesliga, al cărei președinte este, să poarte pe piept numele companiei Gazprom, compania de extracție și comerț cu resurse energetice recunoscută în lumea largă drept brațul economic al serviciilor secrete rusești. Prietenul comun al celor doi se numește Gerhard Schröder. Fostul cancelar federal, ajuns om de casă al țarului de la Kremlin, este oaspete permanent de onoare în loja vip a echipei minerilor din Gelsenkirchen prezidată acum chiar de Clemens Tönnies. Nu e de mirare că, la un astfel de anturaj, politicienii germani s-au făcut ani la rând că nu există nici o problemă în industria abatoarelor.

Pe lângă fermele, pășunile și abatoarele din Rusia, imperiul lui Tönnies, care - scria toamna trecută revista germană Manager Magazin - înregistra vânzări globale anuale de peste 6,5 miliarde de euro, se extinde și în China sau Serbia. Afacerea de acasă, din Germania, nu mai crește cu viteza cu care și-ar dori Tönnies, așa că pentru a ieși pe profit și în Europa, a cumpărat recent un concern rival danez, cu care a intrat pe piețele din Marea Britanie și Polonia. Și, în ciuda cifrelor de afaceri imense, măcelăriile lui Tönnies își tratează muncitorii, aduși de unde mâna de muncă este mai ieftină, sub standardele specifice pieței germane.

Nu este exclusiv vina concernului de măcelării dar, cum spunea într-o discuție cu Deutsche Welle preotul catolic german Peter Kossen, unul dintre cei care au tras recent semnalul de alarmă în cazul Tönnies, este greu de înțeles de ce un om care câștigă atât de mulți bani pune atât de puțin preț pe condițiile de muncă ale celor care-i aduc profitul.

Cei mai mulți vin din România. Și, până când nu a izbucnit focarul de coronavirus în coloniile în care aceștia trăiesc, Clemens Tönnies nici nu a acceptat să discute despre condițiile precare în care est-europenii trăiesc pentru a munci în abatoarele din estul landului federal Renania de Nord-Westfalia.

”MGM e aici”

Numai la abatorul din Rheda-Wiedenbrück se sacrifică săptămânal 150.000 de porci. La nivelul întregului concern sunt circa 20 de milioane anual. Mare parte din afacere este subcontractată. O rețea întreagă de firme care își intersectează domeniile de activitate și acționariatele, o încrengătură tot mai greu de controlat. Despre nereguli se vorbește de mult. Niciodată, însă, din partea lui Tönnies. În parcarea deasupra căreia o văcuță, un vițel și un porc de plastic și neon se învârt 24 de ore din 24, jurnaliștii curioși sunt, de douăzeci de ani, puși pe fugă de angajații firmelor de pază, care nu permit indiscreților să se apropie de abator. Tăcerea este impusă și angajaților, povestește unul dintre măcelarii români, într-o discuție recentă cu Deutsche Welle. ”Nu știți nimic, nu cunoașteți limba, ați venit să munciți, nu vreți probleme”.

Muncitorii români au de ales: locuiesc în condiții civilizate, dar fac naveta, prelungindu-și și mai mult ziua de lucru, care nu se termină niciodată la ora stabilită în contract, sau acceptă dormitoare comune în imediata vecinătate a fabricii. Grupul Tönnies spune că nu are idee despre aceste detalii, pentru că muncitorii sunt în subordinea subcontractorului. Primăria din Rheda-Wiedenbrück îl contrazice, notează publicația Kölner Stadt-Anzeiger: abatorul trebuie să raporteze adresa angajatului. Una dintre acestea este în orășelul Schloss Holte-Stukenbrock, renumit în Westfalia de Est printr-un castel, care îi și dă numele, și un parc safari iubit de copiii din jurul Bielefeldului. Cam 30 de minute de drum cu microbuzele până la abator.

Contactați de Deutsche Welle, muncitorii români cazați acolo au fost reținuți în a comunica. Principalul motiv: ”MGM e aici”. Când spun MGM, oamenii se referă la chiar patronul firmei. MGM este un anume Dumitru Miculescu, antreprenor român care a dezvoltat, într-un vechi bloc de birouri din Westfalia, un mic imperiu de firme - șapte, la număr: MGM, MTM, MDS, MDI, DMI, DAN, DAS. Un pic de afaceri imobiliare și multe domenii care au legătură cu munca în abatoare, inclusiv plasarea forței de muncă. Pare un antreprenor de succes. Unii spun că, de când cu problema epidemiologică, a fost văzut de câteva ori în preajma lui Tönnies. ”Întâlniri pentru discuții strict de afaceri. Nu suntem prieteni”, a comentat Tönnies. În fond, Miculescu nu îi poate livra decât câțiva mii de măcelari, prietenii lui Tönnies îi pun la picioare țări întregi.

Anonimi printre marile afaceri

Miculescu este unul dintre cei care au perfecționat această veritabilă industrie a subcontractării în branșa măcelarilor. Nu este singurul. Unii au luat-o de jos: au venit ca simpli angajați în abatoare, au speculat nevoile colegilor lor, au cumpărat mașini de ascuțit cuțite, de exemplu, pe care le-au instalat în camerele în care și dormeau, au încasat bani frumoși de la colegi și nu au raportat nimic fiscului german. Cu timpul, cei mai prosperi s-au mutat, la rândul lor, în zona importului de mână ieftină de muncă. Drumul lui Miculescu a mers, însă, pe alte căi.

Aparent, Dumitru Miculescu este un personaj irelevant în România. Numele lui nu apare niciunde, în presa centrală. La Bistrița sau Calafat nu a auzit nimeni de el. Este cunoscut doar în fieful său, Dâmbovița. La fel cum se întâmplă în mai toate județele României, la fel cum se întâmplă cu mai toți baronii locali. În contextul unei culturi civice reduse, pe care o întrețin și de care profită, trăiesc discret și prosperă fericiți, dacă nu emit pretenții incomode și nu tentează la sferele de influență ale altora. Sunt primii beneficiari ai falselor scandaluri ale politicii mari: adrenalina vine de la televizor, arde în mizele naționale și globale fals puse în scenă; în schimb, cârdășiile locale se derulează sub radar.

În Dâmbovița, de unde vine Dumitru Miculescu, afacerile cu carne se învârt în jurul tuturor partidelor. Aici a făcut și Miculescu avere. Mai pe muncă cinstită, mai pe lângă lege. A primit, într-un dosar de mită la Banca Carpatica, printr-o decizie penală a Curții Supreme, o condamnare definitivă cu suspendare la un an și șase luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată şi întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor financiare şi fiscale. După o perioadă de timp, a solicitat și a obținut ștergerea numelui lui din portalurile oficiale ale justiției române, pe motiv că a obținut în instanță, la cerere, statutul de ”persoană reabilitată”. Aceasta nu înseamnă, însă, că a fost absolvit de responsabilitatea faptelor comise și de condamnarea primită.

A crescut industrial, de-a lungul anilor, porci, pui, tot ce se poate tranșa, procesa și consuma, s-a mai ocupat și de cafenele, produse farmaceutice sau standuri în piețe. Împreună cu familia, a preluat, la începutul anilor 2010, și un mic trust local de presă incomod pentru administrația locală și județeană de la Târgoviște, controlate pe atunci de personaje din anturajul Elenei Udrea. Unul dintre tovarășii locali ai lui Miculescu, bucuros de preluarea televiziunii locale MDI, a fost liberalul Florin Popescu, ex-deputat și fost președinte al Consiliului Județean, trecut mai târziu la PD-L și apoi la PMP, condamnat definitiv pentru că a cerut unui om libanez de afaceri 60 de tone de pui grill, pe care le-a distribuit alegătorilor din Dâmbovița, mită electorală, în campania pentru șefia Consiliului Județean din 2012. Un alt liberal care și-a dorit prietenia trustului media cumpărat de Miculescu a fost ex-primarul din Târgoviște, Gabriel Boriga, condamnat definitiv la închisoare cu suspendare pentru corupție. Și acesta a plecat de la PNL la Mișcarea Populară. A fost ulterior recuperat de PSD, care l-a numit city manager, funcție pe care o deține și acum.

Proba de trecut în viteză prin toate partidele

De altfel, politica pare să fie unul dintre locurile de joacă preferate ale lui Miculescu. Nu doar că le-a fost de ajutor unora dintre politicienii locali, ci a intrat chiar el în bătăliile pentru funcții și mandate. În 2016 a aderat la PSD. Un episod scurt, însă: tot în 2016, a adunat o mână de pesediști locali cu care s-a mutat la UNPR, formațiunea fondată de generalul navetist politic Gabriel Oprea, a cărui imagine publică este de sinistră supraviețuitoare a vechii Securități ceaușiste. Instalat președinte al acestei filialei Dâmbovița, Miculescu a urmărit scurt timp ”interesul național”, adică a trădat și a plecat la PNL. Este transferat direct la șefia liberalilor din același județ Dâmbovița, în locul actualului premier Ludovic Orban, proaspăt înscris atunci, în același 2016, candidat pentru primăria Capitalei. Orban însuși l-a recomandat pentru funcția de la Târgoviște. Agitatul an politic al lui Miculescu avea să se curme brusc cu demisia de la PNL, din cauza rezultatelor slabe înregistrate în alegerile parlamentare din decembrie 2016.

Atacurile insistente ale lui Adrian Țuțuianu, pe atunci pesedist influent, fost șef al Consiliului Județean Dâmbovița și senator, președinte al Comisiei de Control a SRI, trădează o teamă constantă a PSD față de omul de afaceri intrat în politică. ”Administrația județeană nu este abator”, i-a transmis Țuțuianu care, prin comportamentul său, a confirmat influența lui Miculescu în județ, unde ar fi amenințat oameni de afaceri, lideri locali sau ai romilor și le-ar fi spus că are control și drept de vătaf asupra șefilor de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, ANAF și Poliție.

Nume multe, urme puține

Din anul 2015, afacerile cu carne din România ale lui Miculescu își schimbă ambalajul. Principala afacere a familiei se rebranduiește: din Bogdady Trans SRL devine Sud Fleisch SRL, cu sediul în Ghergani, localitate componentă a orașului Răcari. Bilanțul oficial și public pe ultimii 12 ani arată că firma a avut și perioade mai bune, cu 147 de angajați și cifră de afaceri de patru milioane și jumătate de euro. Spre zilele noastre a decăzut la doar cinci angajați și mai puțin de 400 de mii de euro cifră de afaceri. Administratorul Sud Fleisch era Ocnaru Andrei Lucian, care se mai ocupa și de manageriatul unei firme numite MD-I Fleisch, nume asemănător uneia dintre cele șapte afaceri ale lui Miculescu din complexul de birouri de la Schloss Holte-Stukenbrock.

Nu este, însă, unicul loc din Westfalia de Est în care Miculescu are birouri și firme. În 2009, o fostă firmă românească de selecție și plasare a forței de muncă, Ninbog SRL, din Șotânga, Dâmbovița, reconvertită la producția și conservarea cărnii, și-a deschis filială la nici cinci kilometri distanță de abatorul din Rheda-Wiedenbrück al lui Clemens Tönnies. Șefa filialei este Daniela Maria Munteanu, trecută prin mai multe poziții cheie în afacerile lui Miculescu, inclusiv pe la Sud Fleisch. La Ninbog, printre asociați se numără politicieni locali din PNL și UNPR, Marin Sebastian Valentin și Maican Alexandru, cu care familia Miculescu mai face și afaceri imobiliare.

Asociatul controlorilor

La o astfel de încrengătură de firme și în anturajul unor politicieni prietenoși, nu mai rămâne decât controlul instituțiilor de control. Miculescu a rezolvat și această asociere. O firmă, Mialdy Impex SRL, pe care a înființat-o alături de fiica sa în 2006 pentru recrutarea de muncitori, și-a schimbat domeniul de activitate, doi ani mai târziu, specializându-se în prelucrarea cărnii. Apoi și-a schimbat patronii și numele. Noua firmă, M-T Agro Branis SRL, îi avea ca proprietari pe Miculescu și Sandu Marius Tolea și se ocupă de acum de creșterea porcinelor. Treptat, Tolea a preluat toată partea lui Miculescu și a numit-o administrator pe soția sa, Laurenția. În aprilie 2012, pentru a accede la funcții executive în Direcția Sanitar-Veterinară Dâmbovița, i-a transferat afacerea unei tinere de 22 de ani. Alexandra Raluca Stoica, o nepoată pe care a crescut-o ca pe o fiică, după cum declara Tolea. Ea este în prezent asociat unic la M-T Agro Branis, dar a început recent și o carieră în structurile supreme de control a industriei alimentare, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, unde este consilier asistent.

Unchiul Tolea, fost patron al afacerii fondate de Miculescu, este director executiv al Direcției Sanitar Veterinare Dâmbovița. În 2016, Agenția Națională de Integritate a constatat că unchiul Tolea era în conflict de interese deoarece a semnat contracte către firmele administrate de soția sa. Deși a susținut că este nevinovat, s-a îngrijit să nu mai fie prins în vreo situație similară: în 2019, când pesta porcină a afectat județul Dâmbovița, și-a delegat atribuțiile unui adjunct care a semnat despăgubiri de peste două milioane și jumătate de lei pentru firma nepoatei, M-T Agro Branis. Întrebat de jurnaliștii de la Recorder despre moralitatea situației în care ocupă o funcție din care controlează sau subvenționează afacerile propriei familii, a răspuns că ”Dacă o luăm pe moralitate, cine să crească animale, dacă nu medicii veterinari? Dacă eu am învățat să cresc porci, nu e normal să cresc porci?” Surse din ANSVSA au declarat pentru Deutsche Welle că Tolea are sprijinul liberalilor pentru poziția pe care o deține la Târgoviște, dar că, de fapt, ar avea grijă de interesele PSD în industria agroalimentară.

Precedentul Ideke

Un număr exact al celor pe care Miculescu i-a adus la muncă în Germania le este necunoscut oficialilor germani. Portițele exploatate din legislația germană a muncii și încrengătura de firme subcontractoare, pe care le administrează direct sau prin interpuși în Germania și România, fac greu de urmărit circuitul forței de muncă recrutată pentru abatoarele deservite.

După erupția focarului de coronavirus de la Tönnies, politicienii federali și regionali din Germania au lansat în discuție o lege care să oprească această cascadă de subcontractori specializați în eludarea fiscului și de pe urma căreia au de suferit și angajații aduși de firmele de recrutare din Europa de Răsărit. Dar nu este prima oară. În 2004, același demers legislativ a fost inițiat după așa-numitul caz Ideke, despre care Deutsche Welle a scris la vremea respectivă. Era vorba despre trafic cu măcelari români, la adăpostul unor contracte de muncă aparent legale, binecuvântate de un senator PSD de Bihor, Vasile Duță. Cetățeanul german Wilfried Ideke a adus peste 1.000 de oameni recrutați prin firme românești în abatoare din Germania. Duță, care era membru în comisia pentru combaterea corupției și cercetarea abuzurilor din Senat, a facilitat urgentarea obținerii documentelor de calificare pentru măcelarii selectați, contra sumei de 400 de euro pentru fiecare dosar.

Fostul senator a primit o condamnare definitivă de cinci ani închisoare. Firmele de intermediere din România, care au făcut plasarea măcelarilor, au scăpat nepedepsite. Asta, în ciuda faptului că se știa că intermediarii practicau ceea ce se numește sclavie modernă: le confiscau documentele angajaților, le înjumătățeau salariile, îi brutalizau sau chiar îi amenințau cu pistolul. Procuratura germană a transmis un dosar întreg colegilor din România. Nici una dintre firme nu a fost deranjată de instituțiile statului român.