Supraviețuitorul din „trenul morții”

E iunie 2016 și Iașiul clocotește de căldură. Pe străzi sute de oameni de toate vârstele se îndreaptă grăbiți spre destinațiile lor cotidiene, unii la muncă, alții cu treburi și nevoi de tot felul. Acum 75 de ani, peisajul acestor străzi era însă altul. Ziua de 29 iunie 1941, pe Marcel Fischer, un tânăr evreu de 17 ani, l-a găsit în beci, adăpostit cu toată familia de un bombardament anunțat de autorități. Era întuneric, însă prin ușa beciului răzbătea căldura de afară și mai ales aroma dulce-tămâioasă de tei, care umplea tot orașul. Nimic nu prevestea ce va urma în următoarele zile.

Trenurile morții

Ca să treacă timpul mai repede, a prins o rază de lumină la care începu să citească inscripția de pe un disc de gramofon, însă o figură de afară îi îngrădise soarele. Prin curte se auzeau pași și voci de jandarmi. Băiatul a ieșit să vadă ce se întâmplă.

„A fost urât de tot ce a urmat”, își amintește Marcel Fischer, astăzi un bătrân de 93 de ani, care a supraviețuit Pogromul și a ajuns fondatorul Operei din Iași. „Când să ieșim din beci, afară erau jandarmi trimiși să ne ridice. Era un așa zis prieten de al meu, care le spunea cine lipsește. A zis că lipsește Fischer, tatăl meu, care era încă în adăpost. L-au scos cu forța și l-au lovit cu patul armei în spate că a scuipat plămâni până la Chestura Poliției, care era aproape, unde a și fost împușcat. Și ne-am trezit adunați toată strada în coloană ca să fim duși la Chestură. Acolo circula o metodă, care amăgea populația. Toți trebuiau să afle că primeau un bilet de eliberare și atunci au venit toți puhoaie din toate cartierele să vadă ce-i cu acel liber”, a mărturisit bătrânul în exclusivitate pentru DW.

Pe drum evreiii erau scoși din case, bătuţi, jefuiţi, omorâiţi, iar sute de cadavre au rămas să zacă întinse pe străzi. În curtea Chesturii au urmat primele mii de victime, murind în special cei care au încercat să evadeze, după ce au aflat că vor fi deportați. Peste noapte, cei rămași în viață au fost îmbarcați în două trenuri, care au rămas în memorie ca „trenurile morții”.

„Am mers spre gară și acolo ne-am întâlnit cu trupele românești care se duceau pe front. În gară ni s-a ordonat să ne culcăm la pământ ca să nu vedem ce fac. Până la urmă soldații au trecut peste noi, ne călcau pe cap, pe ochi și cine avea ghinionul și nimerea îi găurea creierul. Ne-au ordonat să urcăm în vagoane. Vagoanele erau de vite, văruite, usturau la ochi. Ca să încăpem cât mai mulți ne loveau cu patul armei peste picioare și în felul acesta 'atingeau performanța' de 200 de oameni într-un vagon. Noi știam că plecăm în Siberia și ne-am luat haine groase. Asta desigur a contribuit la mărirea căldurii. După aceea, au închis ușile. Erau zile ca astăzi, fierbinți, groaznice, fără apă. Ne-au plimbat cu vagoanele astea până pocnea tabla și până în sfârșit au reușit să ne doboare. Au căzut majoritatea, în vagon se formau bănci pe care se așezau cadavrele. Cine nu rezista și adormea, murea. Bineînțeles că după ce majoritatea au fost exterminați, au deschis vagoanele în gară. Noi nu știam că ele de fapt făceau o navetă din stație în stație ca să înghițim căldura aceia și până la urmă au reușit să ne nimicească. Când am ajuns la Podu Iloaiei oamenii nu mai ieșeau, lunecau afară. Se deschideau ușile larg și cadavrele cădeau din vagon, transpirate și astfel au fost duși la morminte”, își amintește Marcel Fischer.

A căzut din vagon semiconștient împreună cu ceilalți vii și morți. S-a trezit pe un pat de scânduri, în casa unui evreu bătrân și sărac, după care a fost ajutat de niște negustori din Podu Iloaiei să nu moară de foame.

Marcel Fischer povestește încet , făcând pauze între episoade, parcă lăsându-ne să asimilăm istoria unor evenimente greu de imaginat pentru cei din generația noastră.

Calvarul de după Pogrom a continuat

Majoritatea evreilor ieșeni au murit, iar suferința celor rămași în viață a continuat. Marcel Fischer a ajuns și în Basarabia, la Ghidighici, la muncă obligatorie, unde a supraviețuit cu un sfert de pâine neagră pe zi.

„Noaptea ploua cu ploșnițe printre scânduri, iar ziua făceam piatră exclusivă, pe care tot noi o încărcam în vagonete. Eu la 17 ani nu aveam putere nici să ridic o roabă simplă, dar mai ales o vagonetă. Până la urmă a ieșit zvonul că intră trupele nemțești în zonă și că vor să ocupe partea unde eram noi. Și atunci aveam un căpitan care era șeful nostru, fiara pământului, denumit boxerul. Acest boxer a organizat reîntoarcerea acasă. Dar cum? Pe jos. Căpitanul acesta cu toate că a fost rău ne-a salvat viața pentru că unii care nu puteau, cădeau pe drum. Și nu le dădea voie să se piardă. Trebuia să-l ia alții doi pe umeri, dar în primul rând a ordonat să nu spună că suntem evrei, că pe dreapta veneau trupele nemțești, iar pe stânga noi”, își amintește supraviețuitorul Pogromului de la Iași.

A revenit în Iași aproape de sfârșitul războiului. A lucrat pe unde a putut până în 1946, anul când a ajuns la Opera din Iași.

„S-a anunțat înființarea unei instituții culturale, noi nu aveam până atunci Operă în Iași. Eu eram mare amator de muzică, aveam colecție de discuri și am cerut să fiu numit secretar al acestei instituții. Era un oficial de stat care m-a numit și m-a trimis să mă îngrijesc de tot ce trebuia. După aceea a început angajarea muzicienilor, meseriașilor. A fost o muncă de 6 ani de zile, încât până la urmă știam totul pe de rost. Încet-încet am fost numit ca manager la Operă. Și de atunci nu am lucrat o zi în altă parte”, ne-a spus fondatorul Operei din Iași, Marcel Fischer.

50% din populația evreiască de la Iași exterminată

La 75 de ani de la Pogromul de la Iași, societatea românească readuce în dezbatere publică tragediile prin care a trecut pe parcursul istoriei, încercând să le elucideze, să le explice și să le conștientizeze. Dorin Dobrincu, istoricul român specializat în rezistența anticomunistă din România, director general al Arhivelor Naționale ale României în perioada 2007-2012, în prezent cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași ne-a vorbit despre cauzele masacrului de la Iași și importanța Pogromului pentru istoria României.

„Evreii au avut o comunitate în Iași din sec. al XVII-lea nu foarte numeroasă până la sfârșitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea, când numărul lor explodează. Vin mai ales evrei din Galiția, fostele teritorii poloneze încorporate de Austria și din teritoriile vestice ale Rusiei imperiale. Se așează la Iași, dar și într-o multitudine de orașe moldovenești. În Iași numărul lor ajunge foarte mare, încât în momentul în care cele două principate se unesc la 1859-1862, proporția era de 50 la sută de evrei. Numărul lor a continuat să fie mare, însă niciodată de 50 la sută, deși populația orașului n-a mai crescut foarte mult. Ei emigrau foarte mult, în special în SUA. Dar în 1930 când s-a făcut un recensământ după reguli complexe, evreii reprezentau aproximativ 30%. Era o populație stratificată. Erau și oameni bogați, industriași, proprietari de ateliere, magazine, meșteșugari, mici întreprinzători. Era o populație care se integra încet-încet în societatea românească, pentru că multă vreme evreii au fost privați de drepturi politice, cetățenești” a declarat în exclusivitate pentru DW cercetătorul.

Potrivit lui Dorin Dobrincu, violențele antisemite din Iași au început pe 27 iunie 1941 și au fost puse în practică pe de o parte de autoritățile române civile sau militare, pentru că în fruntea județelor erau militari activi sau în rezervă. De asemenea, a participat o parte a populației civile. Au existat și cazuri când românii au încercat să salveze evreii de la masacru, însă puține sunt atestate documentar. Printre acestea este renumit cazul de intervenție a președintei Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici.

„În primul rând, al II-lea Război Mondial a început în sud-estul Europei, în particular în cazul României și Uniunii Sovietice cred că mai degrabă în 1940, pentru că atunci a fost acel ultimatum sovietic prin care România a cedat Basarabia, nordul Bucovinei și partea nord-vestică a fostului județ Dorohoi. Asta a creat și întreținut în societatea românească o spaimă teribilă de sovietici. În același timp, autoritățile și populația au încercat să găsească țapi ispășitori. Cel mai la îndemână au părut să fie evreii, mai ales că exista o cultură antisemită în România, amplificată în perioada interbelică, în special în anii 20-30 de tot felul de mișcări de extremă dreapta. Mă refer la Liga Națională a apărării creștine, Mișcarea legionară, dar au fost multe alte grupuri. În perioada care s-a scurs de la cedarea Basarabiei și intrarea României efectiv în conflict militar cu URSS din iunie 1941, acest sentiment antisemit s-a acutizat pentru că s-a spus că vinovată de pierderea acelor teritorii a fost, în special, populația evreiască”, a spus Dobrincu.

Cercetătorul susține că numărul victimelor Pogromului de la Iași în diferite surse variază între 3000 și 15 000. În a doua jumătate a anilor 70 a existat o carte scrisă de doi istorici de la Institutul de Istorie a partidului comunist, în care se dă cifra de aproximativ 3000 de victime, iar cercetătorul Radu Ioanid, care s-a ocupat de holocaustul din România dă o cifră de 13 200 -13 300 de evrei uciși în timpul progromului. În raportul final al Comisiei „Elie Wiesel” sunt indicate cifre aproape de 15 000.

„Despre Pogrom au început să vorbească imediat după aceea, pentru că existau solicitări legitime ale populației evreiești. A încercat partidul comunist să capitalizeze acest subiect. S-a constituit în cele din urmă un probatoriu, în 1948 a avut loc un proces în care s-au strâns foarte multe probe. Au existat condamnări, dar, asa cum s-a întâmplat și în alte locuri din Europa, autoritățile comuniste nu erau dispuse să individualizeze drama evreilor. De asta se ajunge ca și în URSS să se vorbească puțin de faptul că erau victime cu identitate etnică. Asta s-a întâmplat și în România”, a afirmat Dorin Dobrincu.

Lecția învățată

Cercetătorul a spus că acele cumplite evenimente au intrat în conștiința publică abia prin anii 1990 – 2000, perioadă în care s-au produs mai multe schimbări.

„În primul rând arhivele au devenit accesibile, documentele ce vizau administrația antonesciană. S-a ridicat o nouă generație de istorici, media nu mai este monopolizată. Din punct de vedere al dezbaterii publice stăm infinit mai bine. Din punct de vedere oficial statul român și-a asumat holocaustul pe teritoriul României și pe teritoriile pe care le ocupase în al II-lea Război Mondial. E o asumare pentru educația publică, o scoatere a 'scheletelor din dulap', dacă vreți. Prin această asumare statul respectă memoria acelor oameni”, a afirmat istoricul.

De asemenea, Dorin Dobrincu a menționat că de vreo 7-8 ani există un manual despre Holocaust care se predă în liceele din România. Autoritățile române au inființat o Comisie de studiere a Holocaustului din România, care a elaborat un raport final. În același timp a fost înființată și o Comisie prezidențială care s-a ocupat de analiza comunismului din România și de asemenea a produs un raport, în baza căruia s-a elaborat un manual alternativ.

„Deci există un început solid de studiere a tragediilor prin care a trecut societatea română. Problema este că societatea română nu este o victimă, ci din interior au fost destui oameni care au făcut grozăvenii, unii dintre ei condamnați de instanță”, a conchis Dorin Dobrincu.

Pogromul de la Iași a fost unul dintre cele mai sângeroase masacre împotriva evreilor din România, care nu poate fi explicat cu nimic. Chiar dacă istoria acelor evenimente se citește cu greu și mai ales se ascultă cu durere de la supraviețuitori, societatea românească încearcă să o conștientizeze până la capăt și să onoreze memoria victimelor.