UE, von der Leyen şi socialiştii europeni

În timp ce America îşi celebra Ziua Independenţei, preşedintele SUA reuşind, spre stupoarea duşmanilor săi, să evite gafele, polarizarea naţiunii şi politizarea celebrărilor, pentru care fusese osândit în prealabil fără drept de apel, Europa antitrumpistă e, politic, cu credibilitatea la pământ. Numirea Ursulei von der Leyen la şefia Comisiei Europene a stârnit şoc, rumoare, critici, adversităţi, vituperări, vehemenţe, stridenţe şi ostilitate maximă inclusiv şi mai ales în rândul partenerilor de guvernare social-democraţi ai actualului ministru german al apărării. 

Neîndoielnic justificate, în parte, cârtelile nu s-au rezumat însă la a deplânge scamatoria scoaterii din jobenul liderilor francez şi german, Macron şi Merkel, a unui candidat lipsit de orice legitimitate electorală continentală, despre care înaintea scrutinului european nu fusese vorba. Ori a regreta discutabila ei competenţă, ca manager, după ce s-a făcut vinovată de ”realizări” şi ”performanţe” dubioase în chestiunile militare pe care ar fi trebuit să le pună în ordine ca ministru al apărării.  

Von der Leyen, care, moralmente, ar fi avut opţiunea de a-şi refuza nominalizarea, a devenit şi obiectul unui hazliu oprobriu ideologic. Stânga germană îi reproşează cu obidă imaginara vinovăţie de a fi devenit, fie şi involuntar, candidatul ”populiştilor” şi ultranaţionaliştilor aflaţi la conducere în Italia şi estul Europei. Înainte ca von der Leyen să fie pusă pe tapet de Merkel, care, la insistenţele lui Macron, renunţase facil la propriul ei candidat, Weber, în favoarea celui socialist, esteuropenii refuzaseră categoric numirea celui din urmă la şefia Comisiei. Or, esteuropenii s-au bucurat posibil prematur că l-au împiedicat. Căci Timmermans nu e, ca olandez tipic, un promotor la fel de fervent al Europei federale şi al marilor puteri ca von der Leyen, o zeloasă adeptă a adâncirii integrării europene.  

Dacă Europa n-ar avea dificultăţi majore, care ameninţă să atingă cote paroxistice, reducând perceptibil înclinaţia spre tratative transparente a unor lideri şi partide ce se mândresc cu propensiunea lor spre dialog, toate acestea ar putea fi cotate ca secundare. În fond, politica se bazează pe negocieri şi compromisuri. Unele rău mirositoare. Dar nu-s secundare. Căci în cauză sunt Germania şi principalele partide ale principalei puteri continentale, care se ceartă, iată, la cuţite. Acest scandal de o duritate absolut ieşită din comun dezbinându-i pe partenerii de guvernare creştin-democraţi şi social-democraţi scoate în evidenţă o criză dramatică a stângii germane şi europene şi-o reliefează şi pe cea, existenţială, a unor tot mai contestate elite de centru, europene.  

Pe măsură ce-şi pierd accelerat alegătorii, alunecând în insignifianţă politică după ce au condus continentul decenii la rând, partidele stângii neecologiste se arată tot mai nervoase. Sunt tot mai inconsistente, mai lesne de dezechilibrat şi mai tentate să promoveze cenzura şi populismul pe care, ipocrit, le denunţă. Aşa se face că social-democraţia germană s-a lansat într-o impulsivă şi virulentă campanie de contestare şi denigrare a Ursulei von der Leyen. Fostul şef al SPD, Sigmar Gabriel, s-a încumetat chiar să afirme, fals, că nominalizarea ei ar fi ”ilegală”, căci ar fi trebuit aprobată în prealabil de cabinetul german. Pradă reflexului ”naţionalist” al PSD care a dus la respingerea de către rebotezatul PCR a desemnării româncei Laura Kövesi în funcţia de procuror european, SPD a hotărât, ”patriotic”, că va opta în Parlamentul European împotriva nominalizării nemţoaicei la preşedinţia executivului european. Şi ca şi PSD, SPD a sucombat ispitei marilor perdanţi de a-şi trăda valorile, în timp ce-i vituperează pe trădători şi de-a cerşi mila, afişându-se, deşi la putere, ca fiind în opoziţie.

Există însă şi diferenţe notabile. În timp ce SPD se ştie în asentimentul majorităţii germanilor, care, tot mai obsedaţi de ecologie şi de frica de migranţi, nu găsesc că von der Leyen ar face o figură bună ca Preşedinte al Comisiei Europene, PSD îşi dispreţuieşte naţiunea total. Cum reiese din nonvalidarea referendumului pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului parlamentarilor români. La fel, când au început să-i arunce beţe în roate Laurei Kövesi, partidele lui Dragnea şi al aliatul său tăricenist, ALDE, erau perfect edificate că, în covârşitoarea lor majoritate, românii o vor pe Kövesi la lucru, în Europa, ca magistrat luptând în contra marii corupţii.

Dar politica nu degeaba se compară cu cea mai veche meserie. În vreme ce elita apuseană clamează idealuri globaliste, antinaţionale, statele mari ca Franţa şi Germania îşi impun fără jenă ţelurile naţionale, în timp ce interesele naţiunilor mici sunt ignorate, în genere, cu superbie. Scoase la mezat în guvernul federal şi în Consiliul European, care au călcat în picioare nu doar interesele naţiunilor mici, ci implicit şi pe ale unităţii europene, principiile morale se vor vedea indubitabil trădate şi în Parlamentul European. Unde, până la urmă, e foarte probabil ca social-democraţii germani să nu se impună în grupul socialist, iar creştin-democrata von der Leyen să fie votată cu majorităţi ad-hoc, obţinute din trocurile asigurând socialiştilor şi liberalilor posturi grase şi funcţii profitabile.

Or, aceste compromisuri nu neapărat  legitime discreditează grav democraţii oricum serios avariate şi defectate în Europa. Bătrânul Continent se pune astfel într-o poziţie de inferioritate nu doar faţă de Rusia lui Putin şi tiraniile tiermondiste, ci şi în raporturile cu SUA, faţă de care mulţi europeni adoră să-şi cultive complexele de superioritate. Pradă tendinţelor ei centrifugale, UE riscă să se scindeze şi cu şi fără Ursula von der Leyen la butoanele executivului. Şi să dispară, dacă viitorii şefi ai Comisiei  şi ai UE nu vor reuşi să  refacă unitatea unui continent, azi, vai, extrem de polarizat.