Unionismul românesc după Summit-ul Parteneriatului estic

La finele Summitului de la Bruxelles președintele Iohannis a făcut o declarație relevantă cât privește Republica Moldova: ”Moldova este clar angajată pe calea europeană și, deocamdată, are Acordul de Asociere și toată legislația secundară care decurge acolo, între timp, este perfectată, dar trebuie toate acestea implementate și parcursul Moldovei trebuie consolidat. După care, Moldova trebuie ea să se hotărască dacă vrea să înceapă un parcurs care duce spre Uniunea Europeană sau nu. O scurtătură via unirea cu România cred că nu este o cale foarte fezabilă în acest moment”.

Declarația nu aduce nimic nou, dar pune mai clar în evidență ambiguitățile politicii românești privite în ansamblul ei. Sau poate este greșit să vorbim de ”ambiguități”, fiind vorba poate mai curând de imposibilitatea de a vorbi deschis despre acest subiect. Jurnalistul îl  întrebase pe Președinte ce opinie are despre ”integrarea europeană a Republicii Moldova prin unirea cu România”, și primise răspunsul citat mai sus. Dar ulterior nici el, nici vreun alt jurnalist nu au mai întrebat de ce unirea cu România ”nu este o cale fezabilă în acest moment”. Căci aceasta era întrebarea.

Prin urmare tocmai ceea ce este mai important a rămas nespus. Dar conferința de presă la care ne referim nu este ceva ieșit din comun, ea exprimând o împăcare aproape generalizată cu situația de fapt. Nimeni nu pare interesat să scormonească mai adânc motivele pentru care România oficială nu se angajează într-un efort unionist.

Cel care a pus în lumină ezitările a fost senatorul Traian Băsescu cu ocazia moțiunii de cenzură, atunci când a cerut Guvernului să ducă la bun sfârșit interconectarea între România și Republica Moldova prin construirea integrală a gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău. De fapt nu e clar dacă fostul președinte avea informații relevante sau profita doar ca să-și consolideze imaginea de militant unionist.

În orice caz, un proiect energetic există. Se anunțase la începutul toamnei că Transgaz ar putea prelua Vestmoldtransgaz, compania din R. Moldova care va proiecta construcția gazoductul Ungheni-Chișinău. Anterior o aluzie la acest proiect făcuse și Pavel Filip, prim-ministrul Republicii Moldova, care spusese cu ocazia vizitei din luna iulie a premierului Mihai Tudose: ”Am reiterat interesul nostru de a continua investiţiile româneşti în țara noastră, am vorbit despre programul de privatizare pe care îl avem și am invitat încă o dată companiile românești să facă investiții în Republica Moldova”.

Vom afla în câteva zile dacă preluarea companiei Vestmoldtransgaz va fi realizată. În orice caz discreția cu care subiectul e tratat la București este ambiguă. Pe de o parte discreția este firească câtă vreme este vorba de o licitație, dar pe de altă parte e semnul unei nesiguranțe. Fiind o decizie a statului, considerentele economice sunt dublate de cele politice. Ne putem întreba ce anume a împiedicat Guvernul de la București să-și popularizeze intențiile sub aspectul lor politic, lăsând firește ”detaliile” economice în plan secundar?

Nu putem ignora însă divergențele de fond din politica românească în relație strânsă cu cea europeană. Între președintele Klaus Iohannis și premierul Mihai Tudose se instituise o relație surprinzător de bună în circumstanțele cunoscute, dar, de la reforma fiscală încoace, coabitarea pare să fi devenit mai dificilă. În plus, există și subiecte aparent secundare, dar care pun în lumină poziționări distincte față de politica de la Bruxelles. Premierul Tudose de pildă afirmase în răspăr cu oficialii europeni că sistemul de vot adoptat la Chșinău este la fel de bun ca oricare altul.

Ce înseamnă asta? Că guvernul PSD-ALDE încurajează Chișinăul să-și ia libertăți față de Uniunea Europeană? Nu este clar, dar putem reține că relația României cu fosta sa provincie nu scapă supervizării de la Bruxelles. Câtă vreme Republica Moldova este considerată inaptă să participe la viața comună a Uniunii Europene, țările Europei occidentale se vor opune categoric unirii Basarabiei cu România, care nici măcar în Schengen nu este acceptată deocamdată. Din acest punct de vedere Traian Băsescu face ”disidență”, deși toată lumea se face că nu vede acest lucru.

Dar atârnă în balanță și opoziția Rusiei căreia nu i-ar plăcea să vadă sisteme antiaeriene NATO instalate pe Nistru. Despre aceste lucruri nu se vorbește niciodată la nivel oficial și chiar și dezbatarea publică pare dirijată către tot soiul de subiecte minore cum ar fi lupta simbolică dintre ”limba română” și ”limba moldovenească”. Câtă vreme lumea e ocupată cu dezbateri politico-lingvistice și toată patima politică este canalizată în direcții inofensive, punctele nevralgice rămân neatinse.