Valoarea opţiunilor multiple

Legea privitoare la alegerea preşedintelui României conţine un lucru discutabil. La finalul articolului 4, se arată că ”un alegător poate susţine un singur candidat”. Urmarea este nu doar că un alegător nu poate vota simultan doi candidaţi, dar şi faptul că nu va putea să semneze pe mai multe liste de susţinere. Prima consecinţă este, în cadrul acestui sistem de vot, logică, dar a doua nu are o justificare clară. De ce nu ar putea semna cineva mai multe liste? O candidatură are funcţii multiple şi nu se reduce întotdeauna la competiţia strictă pentru funcţia pusă în joc.

De multe ori, un candidat mai puţin cunoscut, dar care are un mesaj nou şi bine structurat, ar dori să se înscrie în competiţie pentru a aduce ideile sale în prim-plan. O candidatură la prezidenţiale ar putea fi un bun instrument pentru a promova idei noi şi valoroase. Este posibil ca, în virtutea "votului util", un asemenea candidat să nu fie votat nici de aceia care i-ar preţui ideile, dar acest lucru nu e neapărat un eşec. Câtă vreme un candidat, chiar fără prea multe şanse, rămâne memorabil, acţiunea sa poate fi considerată un succes. Aşa cum se înţelege uşor, legea aflată în vigoare limitează foarte mult posibilitatea acestui tip de candidaturi, care ar fi, poate, foarte utile politicii româneşti.

Problema este însă mai generală. De ce nu ar putea un alegător să aibă două opţiuni? Am spune că e chiar mai firesc pentru o democraţie liberală să se ofere alegătorilor posibilitatea de a manifesta mai multe opţiuni şi de a le prezenta în ordinea preferinţelor. Sistemele de vot, aşa-numite preferenţiale, chiar aşa procedează, oferind alegătorului posibilitatea de a ordona candidaţii de pe o listă de partid în ordinea preferinţelor. Dar apare adesea şi situaţia în care alegătorul votează candidaţi din partide diferite. Este cazul votului majoritar în două tururi de scrutin (ca în Franţa) sau chiar a alegerilor prezidenţiale din România, după cum a fost cazul alegerii primarilor. În primul tur, un alegător votează un candidat, dar, dacă acesta nu intră în turul al doilea, votul va fi redirecţionat. Pare de aceea nu doar nefiresc, dar şi absurd să interzici alegătorilor să susţină mai mulţi candidaţi, de vreme ce vor putea ajunge oricum să exprime mai multe opţiuni.

Există şi sisteme mixte (ca în Germania), în care alegătorul votează un candidat într-o circumscripţie uninominală, dar şi o listă de partid. Este limpede că apare posibilitatea ca cineva să voteze candidatul dreptei în circumscripţia sa şi totodată lista stângii. Aşadar foarte multe sisteme de vot nu doar că nu îngrădesc, dar încurajează opţiunile multiple.

Realitatea este că, în viaţa de zi cu zi, opţiunile unice şi ireductibile sunt mai curând suspecte. În politică, alegerea unică şi nesustituibilă duce la radicalism şi, prin consecinţele sale, la abolirea democraţiei. Alegerea unică ţine mai curând de climatul vieţii sentimetale sau religioase, dar în viaţa socială duce la totalitarism. Un comunist, bunăoară, nu ar putea direcţiona votul său către un candidat social-democrat mai bine plasat, căci comunismul şi social-democraţia sunt incompatibile. Pentru partizanii alegerii unice nu există nuanţe şi versiuni diferite, ci un adevăr monolitic şi de neînlocuit.

Este cât se poate de firesc de aceea ca, în regimurile liberale, opţiunile multiple să fie la ele acasă. Pentru un exponent al acestor regimuri, unii dintre candidaţi sunt în mod necesar substituibili, calitatea şi stabilitatea unei democraţii depinzând tocmai de capacitatea vieţii politice de a propune candidaţi care pot sta, într-o anumită măsură, unul în locul celuilalt.

Dacă acest lucru nu este posibil, înseamnă că s-a petrecut ceva grav şi că democraţia este în pericol. Să arătăm că, în ciuda repulsiei, multă lume a votat în 2000 cu Ion Iliescu în al doilea tur de scrutin, ceea ce înseamnă că, în sensul conservării minimale a condiţiilor vieţii democratice, Ion Iliescu, spre deosebire de C.V. Tudor, era considerat substituibil lui Mugur Isărescu sau Theodor Stolojan.

În această lumină, interdicţia pe care o conţine legea românească este nu doar în contradicţie cu desfăşurarea practică a alegerilor, dar chiar împotriva spiritului democraţiei liberale.