Vestul, Navalnîi și crocodilul

Cine, în afară de regimul de la Moscova, mai e de vină pentru atentatul căruia Alexei Navalnîi pare i-a căzut victimă în Rusia?

Iată una din întrebările pe care ar fi trebuit să și-o pună mulți occidentali acum că, liderul opoziției ruse, Alexei Navalnîi, se mai luptă cu moartea în secția de terapie intensivă a unui spital din Omsk.

E o luptă greu de câștigat pentru un pacient ”în stare gravă”, după cum s-a exprimat directorul clinicii. Că ea are, totuși, loc, s-ar putea să i se datoreze și robustei constituții a victimei. E notoriu că Alexei Navalnîi a mai rezistat și supraviețuit în trecut, potrivit purtătoarei sale de cuvânt, Kira Iarmiș, unui număr de nu mai puțin de alte trei tentative de asasinat.

Dar va fi vreodată clar ce anume i-a procurat neîmblânzitului adversar al regimului Putin forța de a nu sucomba pe loc în avionul îndreptându-se din Tomsk spre capitală? În care disidentul avusese, după cum se pare, proasta inspirație de a bea un ceai, înainte de a i se face foarte rău, iar avionul să-și întrerupă călătoria spre Moscova?

Întrucât ancheta evenimentelor va avea loc într-o dictatură ca Rusia și nu într-un stat de drept, avem toate motivele să ne temem că misterul celor petrecute în aparatul de zbor rusesc va persista mult. Poate veșnic. Pare clar doar că Navalnîi a greșit grav să nu asculte de istorie, de lecția unei lungi liste de victime și de utilele sfaturi ale lui Garry Kasparov.

Gânditor solid, fostul campion mondial de șah se exprimase clar în 2015. Acordase atunci un interviu revistei Der Spiegel, cu prilejul lansării cărții sale ”Winter is coming”, un volum despre crimele dictaturii lui Putin și abulia vestului, dedicat prietenului său proaspăt ucis. Boris Nemțov fusese împușcat la o aruncătură de băț de Kremlin. Kasparov reliefase atunci că a optat pentru a fi precaut. Că și-a făcut un principiu din a ”nu călători cu Aeroflot și de a refuza să îngurgiteze ceaiuri cu străini, ori să viziteze țări întreținând relații strânse cu Rusia”.

Înainte de a fi împușcată, de ziua lui Putin, la 7 octombrie 2006, de parcă ar fi fost jertfită pe altarul dictatorului pe care-l criticase în repetate rânduri temerar și dur, Anna Politkovskaia o pățise în 2004. Se îndrepta spre Beslan, spre a ajuta la negocierea cu teroriștii care luaseră ostateci sutele de elevi ai școlii locale, când, într-un zbor intern al companiei Aeroflot, băuse un ceai. I se făcuse rău și nu lipsise mult să moară.

Cei care dau în vileag crimele dictaturii și sunt judecați ca fiind periculoși, ori potențiale trofee ușor de adăugat panopliei lui Putin trăiesc, se știe, periculos oriunde, nu doar în Rusia. Țară, în care se cade sistematic de la ferestre, dacă, de exemplu, se critică aberațiile comise de autoritățile mafiotei federații ruse în materie de demersuri antipandemie.

Există o predilecție a ucigașilor polițiști politici ai lui Putin pentru intoxicări. Avocata familiei Politkovskaia a fost spre pildă otrăvită la Strasbourg, cu mercur. Pe Alexander Litvinenko l-au ucis kaghebiștii lui Putin la Londra, tot cu un ceai, iradiind Poloniu. Cu substanța radioactivă Noviciok, o armă chimică produsă doar în Rusia, a fost atacată în Marea Britanie, de către alți agenți secreți, familia Skripal, victime colaterale ale atentatului asupra refugiaților ruși din Regat fiind cuplul Sturges-Rowley.

Dar dacă victima, imprudentă, s-a expus bând un ceai otrăvit, nu a ei e vina. Nu a victimelor este vina pentru atentate, precum cel din avionul de pe ruta Tomsk-Moscova. Ori pentru lungul șir de crime de bună seamă putiniste, de vreme ce răpun invariabil personalități inteligente și curajoase care aleg să lupte deschis împotriva sângerosului tiran cu veleități staliniste, care tocmai ce a schimbat Constituția ca să se eternizeze la putere și legal, nu doar prin furt, propagandă și crime.

Culpa nu e însă doar a asasinilor și a complicilor lor direcți. E și răspunderea voluntarilor sau involuntarilor auxiliari ai Kremlinului. Care ajută din nesăbuință, ori lașitate, împăciuitorism sau inadecvare.  

S-a spus că Navalnîi şi-a făcut mulţi duşmani în rândul elitei politice şi economice ruse, pentru că a demascat cazuri de corupţie implicând cleptocrația moscovită. Și că l-a supărat pe tiranul din Belarus, din unghiul căruia Navalnîi s-ar afla îndărătul protestelor din Rusia Albă. Așa e. Dar nu oligarhia rusă sau Lukașenko aveau datoria să-l apere. Nu mafia postsovietică avea sarcina să-l protejeze, ci autoritățile lui Putin.

Crima, și pare clar că s-a comis încă o abominabilă crimă împotriva organizatorului eficient al unor ample proteste anti-Kremlin, face parte dintr-o serie. A fost săvârșită la capătul altor varii încercări similare, precum și al unor tentative, tot eșuate, de a-l amuți și intimida pe Navalnîi prin condamnări la închisoare pentru fapte fictive. De ce nu I s-a furnizat o elementară securitate? Nu putea Putin? Nu era de datoria lui?

Întrucât oficialităților avându-l în frunte pe Putin le revenea sarcina de a garanta securitatea unui om politic de anvergura lui Navalnîi, nu încape nicio îndoială: soarta politicianului victimizat cade în răspunderea personală a dictatorului. Căci lui îi era un înverșunat adversar politic Navalnîi. Și Putin n-a creat doar ”condițiile și atmosfera” condiționând asemenea crime, spre a-l parafraza pe Kasparov. Le-a și perpetuat decenii la rând. Îl incriminează pe dictator o serie întreagă de asasinate reușite sau de puţin eșuate, indicând clar că Moscova practică terorismul de stat. Aceluiași Putin i-au fost adversari înverșunați și un Berezovski, și un Hodorkovski, o Politkovskaia, un Litvinenko, un Skripal, un Boris Nemțov. Toți au terminat-o rău sau au scăpat ca prin urechile acului.

Dacă nu se întâmplă nimic, seria asasinatelor va continua. Putin nu se poate desprinde de putere cât trăiește, pentru că se teme că, odată ce-ar abandona-o, ar fi tras la răspundere pentru vărsările de sânge pe care le-a săvârșit, ordonat sau tolerat. De ce, în acest caz îl tratează vestul de la egal la egal, ca și cum ar fi un partener de dialog legitim, desi lideri importanți ai opoziției ruse, precum Kasparov, au avertizat în repetate rânduri să nu se mai comită această gravă eroare?

Nu-i e clar Occidentului că a capitulat moral și politic în fața unui șef mafiot? Că a-l împăciui înseamnă, conform lecțiilor istoriei recapitulate de același Garry Kasparov, ”să sporești prețul perceput” pentru oprirea asasinului? Tot Kasparov îl evoca în interviul citat pe Winston Churchill, potrivit căruia ”politica de appeasment echivalează cu a hrăni crocodilul, în speranța că insul care-i dă să înfulece va fi devorat ultimul”.

Navalnîi, care a refuzat clar împăciuitorismul nu e probabil nici ultimul pe care maxilarele reptilei încearcă să-l sfărâme, cum nu a fost nici primul. Cum s-ar putea pune capăt acestei sinistre liste, dacă nu prin izolarea bestiei și sancțiuni care s-o doară realmente? În loc să tot propună cooperarea cu un aligator tot mai crud și mai periculos e de datoria celor care sunt în stare s-o facă, să încolțească fiara și s-o liniștească definitiv.