Violenţa împotriva femeilor a luat proporţii epidemice

La data cînd Organizaţia Mondială a Sănătăţii făcea publică pe cît de greu imaginabila pe atît de reala statistică, potrivit căreia pe glob, fiecare a treia femeie a fost sau este supusă violenţei corporale, în cea mai mare parte din cazuri de către partenerul de viaţă, agenţiile de presă relatau tragicul deces al unei femei din România, în vîrstă de 37 de ani, în urma cumplitelor maltratări la care fusese supusă de propriul ei soţ. Cu limbă de moarte, femeia a dat la iveală adevărul după ce anterior, indusese în eroare poliţia, afirmînd că fusese agresată în parcarea unui supermagazin de către un grup de bărbaţi. Supliciile care au dus la decesul victimei, făceau plauzibilă falsa mărturisire, cum că mai multe persoane au atentat cu brutalitate la integritatea corporală a victimei. În schimb, adevărul, faptul că o singură persoană, că soţul însuşi a fost cel care şi-a brutalizat consoarta într-atît încît aceasta moare în urma torturilor la care a fost supusă, ar fi riscat într-un prim moment să pară cu totul neverosimil. Nu este singurul caz tragic în care realitatea întrece imaginaţia. Aceeaşi agenţie de presă care transmite ştirea menţionează că în România, violenţa împotriva femeilor ar beneficia de o anumită acceptanţă socială, că majoritatea victimelor preferă de ruşine, să nu dea în vileag identitatea făptaşului care cel mai adesea este chiar propriul soţ. De aceea, cele doar 1000 de apeluri de ajutor înregistrate în decursul unui singur an nu ar reprezenta decît a zecea parte din numărul real al agresiunilor împotriva femeilor. Aşa numitul tezaur al înţelepciunii populare româneşti include şi sintagme discriminatorii, între care şi zicala "Femeia nebătută e ca moara neferecată". Nici literatura cultă nu duce lipsă de secvenţe de violenţă împotriva femeii. Bunăoară, în Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, Vitoria Lipan pornită din iubire şi fidelitate conjugală în căutarea bărbatului ei care nu a mai ajuns acasă, îşi aminteşte că acesta a mai bătut-o uneori. Ceea ce dezvăluie nu numai statutul de fatalitate al violenţei domestice, în societăţile patriarhale, ci chiar o tacită legalizare a acetei arhaice şi primitive cutume.

De altfel, în pomenitul raport al OMS, există şi un capitol investigativ, menit să distingă cauzele brutalizării femeilor de către sexul tare: alcoolismul, impulsul masculin de demonstrare a autorităţii şi puterii. Mai gravă este însă o aşa zisă instituţionalizare a violenţei împotriva femeilor în anumite societăţi şi culturi, predominant în Orientul Apropiat, în Africa, în anumite ţări ale Asiei.

Că apelurile adresate de OMS guvernelor de a adopta măsuri profilactice împotriva acestui flagel avînd proporţii ”epidemice”, de a penaliza şi violenţa domestică, vor da în cele din urmă roade, pare greu de crezut. Nu numai fiindcă în mentalitatea colectivă masculină mai dăinuie pe toate meridianele globului, convingerea că femeia este o fiinţă umană „inferioară” , slabă şi că prin urmare, ea poate fi mai uşor făcută ţap ispăşitor. Ci poate mai ales pentru că protestul public împotriva violenţei domestice, a violenţei împotriva femeilor, este timid, nesemnificativ în comparaţie cu restul mişcărilor protestatare faţă de cele mai diverse forme de discriminare. Şi, deloc în ultimul rînd, pentru că în majoritatea ţărilor, instituţiilor şi întreprinderilor, puterea o deţin în continuare, predominant, bărbaţii.