În drum spre un nou război ruso-turc?

Simţindu-se pusă în pericol de Rusia, după ce un presupus bombardament ”sirian” a răpus zeci de militari turci în provincia Idlib, Ankara a cerut sprijinul comunităţii internaţionale. Şi, mai ales, al NATO.

La solicitarea Turciei, ambasadorii Alianţei s-au întrunit într-o sesiune de urgenţă la Bruxelles, în temeiul articolului 4, care stipulează convocarea de consfătuiri dacă un stat membru se simte ameninţat. Spre a-şi susţine revendicările, Turcia a reînceput să atenţioneze Europa cu inundarea cu refugiaţi a Bătrânului Continent. Potrivit unui oficial turc, "dată fiind situaţia actuală", migranţii n-ar "mai putea fi opriţi". În răstimp, Rusia face ce ştie mai bine.

Putin trimite în zonă nave de război, dă vina pe victime şi refuză să-şi asume orice responsabilitate. La Moscova s-au evidenţiat, ca şi în trecut, presupuse încălcări ale înţelegerilor bilaterale ruso-turceşti. Trupele preşedintelui Erdogan şi, nu în ultimul rând, cei 33 de militari turci ucişi s-ar fi aflat în zone în care n-ar fi avut dreptul să fie, alături de forţe ale teroriştilor islamişti din Al Qaida, afirmă oamenii Kremlinului, dezminţind, totodată, participarea la raidul ucigaş al aviaţiei ruse.  

Acuzele mutuale şi pertractările celor două părţi pun capăt unei îndelungi alianţe ruso-turce şi deschid larg poarta unei confruntări militare cu potenţialul uneia de amploare. Ele nu pot ascunde nici natura acestui conflict, nici cauzele escaladării lui fără precedent şi nici riscurile deloc neglijabile pe care le implică litigiul pentru Europa şi Orientul Mijlociu.

Reislamizată şi scoasă de pe făgaşul democraţiei de preşedintele Erdogan, Turcia sunită susţine în regiune forţe islamiste sunite, în timp ce Rusia a învins în războiul civil sirian alături de preşedintele alevit al Siriei Assad şi de aliaţii lor şiiţi din Iran.

Un timp, rivalitatea faţă de SUA şi agendele politice interne şi internaţionale ale celor două regimuri autoritare, în esenţă anti-democratice şi anti-occidentale, au transformat, aiuritor, Moscova şi Ankara în aliaţi, în ciuda statutului Turciei de stat membru al NATO. "Relaţiile strategice bilaterale cu Rusia" ar fi "de nezdruncinat", se hazardase naivul şef al diplomaţiei turce, Cavusoglu, să estimeze.  

Dar stratul de gheaţă al acestei alianţe conjuncturale, pe care a alunecat Turcia când s-a rupt de vest, determinând-o să-şi procure arsenale ruseşti în locul armelor americane şi să se lase ademenită de braţele primitoare ale ţarului neostalinist, n-a dobândit vreodată o grosime sănătoasă. A rămas, dimpotrivă, foarte subţire. Şi, mai nou, s-a spart.

Se fisurase anterior, când Turcia a tot ţinut să lanseze repetate, dar futile avertismente în direcţia Moscovei şi Damascului, fără ca alianţa ruso-iraniano-siriană să-şi suspende atacurile asupra Idlibului, ultima regiune siriană încă necontrolată integral de trupele celor trei regimuri.

Ciocnirea din zonă era inevitabilă, în ultimă instanţă, între tiranii cu obsesii neoimperiale şi o pronunţată ambiţie de hegemonie locală şi globală, care au beneficiat de vidul de putere iscat de retragerea forţelor occidentale din regiune. În acest context, conflictul aminteşte şi de precedentele conflicte ruso-turceşti. Nu mai puţin de zece războaie şi alte conflicte de dimensiuni mai reduse au marcat istoria relaţiilor mutuale. Ele au rămas, veacuri la rând, profund marcate de rivalităţi tipice unei mari puteri musulmane cu insaţiabile pofte teritoriale, ca Imperiul Otoman, şi moştenitoarei cu veleităţi naţionaliste şi ortodoxiste a traumei iscate creştinătăţii de cucerirea Stambulului.

În fond, Rusia şi-a satisfăcut abia recent străvechea ambiţie a unui durabil acces militar nu doar la Marea Neagră, ci şi la Mediterana. Rusia a anexat Crimeea, care a fost şi obiectul războiului ruso-turc din 1853-56. Şi a decis în favoarea Moscovei războiul sirian prin interpuşi. Dar conflictul bilateral nu se limitează la nordul Siriei. Litigiul implică şi nordul Africii, în speţă Libia, ţară în al cărei război civil cele două puteri susţin grupări rivale, înarmate şi întărite nu doar din raţiuni economico-energetice, ci şi religios-ideologice, cu forţe proprii, turceşti şi ruseşti.

Cine va câştiga în actuala confruntare? Ameninţările, şantajul şi intensitatea apelurilor turceşti la ajutor internaţional trădează frica provocată Ankarei de o Rusie agresivă. Al cărei preşedinte numai loial nu e nici dacă nu e contrat. Şi de ce s-ar mai preface Putin?

După evacuarea regiunii de către americani, în condiţiile obsesivului împăciuitorism european şi ale cronicizatului conflict, retoric contondent, dintre Ankara şi Ierusalim, Moscova nu prea mai are nevoie de bunăvoinţa Turciei spre a-şi desăvârşi expansiunea în Siria.

Această frică a Ankarei, capitală, alături de Qatar, a planurilor expansioniste ale Frăţiei Musulmane, ar putea frâna ambiţiile belicoase  ale Turciei şi înlocui riposta ei militară cu ceea ce ştie şi Erdogan mai bine. Să ameninţe. Nu doar Europa, cu refugiaţi. Ci şi pe ruşi, cu activarea unei proxime rebeliuni în rândul zecilor de milioane de minoritari musulmani ai Federaţiei Ruse.

Până la urmă, însă, Erdogan are de ales. Va trebui, înţelegând falimentul politicii sale puternic colorate ideologic, să admită, pragmatic şi raţional, că şi-a atins limitele îndelungatei ascensiuni şi să-şi evacueze, cu coada între picioare, trupele din nordul Siriei.

Ori se va lăsa cotropit de orbire fanatică, pierzând, în delir, tot ce a câştigat.