În felul său, Victor Ponta a recunoscut

Într-un fel discret şi care nu are valoarea unei mărturii cu putere juridică, prim-ministrul Victor Ponta a recunoscut că a fost ofiţer de informaţii. El nu a spus niciodată direct şi simplu că nu a fost agent SIE, ci a recurs la formulări oblice, care lasă loc la toate posibilităţile din punct de vedere logic, dar care, psihologic vorbind, înseamnă o mărturisire.

De fapt insistenţa sa legată de faptul că şi de-ar fi fost agent, nu ar fi putut spune, este lămuritoare. La aceasta, se adaugă dorinţa sa, explicabilă, de a pune activitatea de informaţii în cea mai bună lumină, aşa cum a făcut şi atunci când a evocat un dialog cu fiul său. Băiatul l-ar fi întrebat dacă este spion şi s-a arătat, ne spune premierul, dezamăgit de răspunsul său negativ. E perfect plauzibil. Dar tâlcul este că trecutul său, pus sub acuzare, ar trebui mai curând valorizat pozitiv. Scopul său nu este aşadar să nege, ci să evite judecăţile nefavorabile.

Situaţia este următoarea: cercurile politice relevante din ţară şi din străinătate nu au prea multe îndoieli sau, în orice caz, preferă să ia în calcul varianta cea mai gravă. Răul, dacă putem vorbi de urmări negative, a fost făcut. Dacă admitem că deconspirarea lui Victor Ponta ar atrage după sine o reevaluare a unor episoade din trecut, sau că alţi agenţi din aceeaşi categorie s-ar simţi nesiguri, gestul preşedintelui a produs deja efecte ireversibile. Aşadar nu se dă acum o luptă pentru stabilirea adevărului, ci doar una pentru diminuarea daunelor şi, eventual, pentru salvarea aparenţelor.

De altfel chiar şi unii actori instituţionali sau prieteni conjuncturali au spus lucruri care, în primă instanţă, neagă, dar în a doua, confirmă afirmaţiile preşedintelui. Nu putem face analiza detaliată a declaraţiilor lui Teodor Meleşcanu, dar felul în care a pus accentele şi turnura depoziţiei sale au sugerat mai curând o confirmare a bănuielilor. Fostul director SIE nu a pus accentul pe falsitatea afirmaţiilor lui Traian Băsescu, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci pe caracterul nelegitim al solicitărilor sale. Iar insistenţa cu care Teodor Meleşcanu s-a străduit să arate că Traian Băsescu abuzează de prerogativele pe care le deţine a fost o mărturisire indirectă că era ceva ce se cuvenea ascuns. Chiar dacă, în mod riguros logic, nu putem spune ce anume era ascuns, felul în care a vorbit fostul director SIE probează că acel lucru este real.

Aşadar, preşedintele nimerise corect, dar SIE i-a contestat dreptul de a utiliza informaţia. Iată un fragment grăitor din declaraţia lui Teodor Meleşcanu de la Antena 3: ”Fiind vorba despre un demers care nu era corespunzător legii, i-am spus foarte clar că nu pot să încalc legea. În rest, a face dintr-o relaţie instituţională o relaţie personală mi se pare un joc ieftin”. Problema centrală, din perspectiva serviciului de informaţii vizat, nu era aceea că preşedintele ar avea suspiciuni nefondate, ci că ar dori să utilizeze informaţia în scopuri personale.

Problema este însă mai complicată decât o prezintă Teodor Meleşcanu sau Traian Băsescu, care o simplifică, fiecare, în interes popriu. Fostul director SIE uită să vorbească despre racolarea ilegală a unor magistraţi, iar Traian Băsescu neagă vădita sa preocupare revanşardă şi electorală.

Este bine să amintim însă că preşedintele Băsescu a revenit miercuri seara asupra subiectului adoptând o poziţie mai obiectivă şi spunând exact ceea ce se cuvenea spus şi anume că Parlamentul ar trebui să-şi consolideze capacitatea de a monitoriza serviciile de informaţii. Dacă ar fi făcut acest lucru încă din primăvară sau de când ştia ceea ce ştie, ar fi fost mult mai bine.

Ne găsim, prin urmare, într-o situaţie ciudată: Victor Ponta a mărturist şi nu a mărturist, plasându-se într-o situaţie insesizabilă din punct de vedere moral şi juridic deopotrivă. Ştim adevărul, dar nu avem puterea de a-l utiliza pe de-a-ntregul.