Începutul sfârşitului URSS

"Am ridicat o haină şi un fular de pe jos. Cineva le abandonase pe un hol. Când mi-am înfăşurat fularul în jurul gâtului am fost surprins că era ud şi l-am dat jos. Era îmbibat cu sânge." Vocea lui Nijolė Baužytė tremură şi astăzi când povesteşte ce s-a întâmplat la Vilnius în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1991.

"Trebuia cu orice preţ să ajung în clădirea Seimas, parlamentul nostru, pentru a-l informa pe preşedintele acestuia, Vytautas Landsbergis, ce se întâmpla în centrala radiodifuziunii, care fusese ocupată de paraşutişti sovietici", îşi aminteşte ea. În răstimp, întreaga Lituanie văzuse ultimele imagini transmise din studio. Acolo, Eglė Bučelytė modera o emisiune alcătuită în principal din ştiri transmise de locuitori ai capitalei lituaniene, care transmiteau în ce direcţie se îndreaptă tancurile şi transportoarele blindate, unde se aud focuri de armă şi unde este nevoie de ajutor medical şi de voluntari. Un soldat sovietic a năvălit brusc în studio şi a îndreptat aparatul de filmat spre un perete. Dar transmisia în direct a mai continuat un timp şi întreaga lume a putut curând vedea acele imagini.

Ultimatumul lui Gorbaciov

Baužytė, Bučelytė şi alţi angajaţi ai televiziunii lituaniene au fost martori direcţi ai uneia din ultimele încercări ale puterii sovietice în declin de a împiedica cu mijloace violente destrămarea URSS.

Mihail Gorbaciov, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi mai târziu preşedinte al URSS, a încercat prin politica sa de "Glasnost şi Perestroika" (transparenţă şi restructurare) să reformeze socialismul sovietic. Dar tocmai asta a scos la lumină carenţele şi contradicţiile sistemului şi a dus la apariţia unor mişcări independentiste puternice, mai ales în republicile sovietice baltice Lituania, Letonia şi Estonia, anexate în 1940 de secretarul general de atunci al PCUS, Iosif Stalin.

În martie 1990, mişcarea reformatoare Zaiudis, condusă de Vytautas Landsbergis, având drept ţel declarat desprinderea de Moscova, a câştigat alegerile parlamentare din Lituania. Pe 11 martie republica a fost prima din cele 15 republici sovietice care şi-au declarat desprinderea de URSS şi restabilirea independenţei de stat. Conducerea sovietică de la Moscova a replicat cu o sistare, vreme de 10 luni, a livrărilor de combustibil şi cu ameninţarea tot mai răspicată a unei riposte militare.

Singuri împotriva Kremlinului

Cu două luni înainte, pe 11 ianuarie, armata sovietică a început să ocupe în Lituania clădiri administrative şi centrale de telecomunicaţii. Drept urmare, preşedintele Parlamentului lituanian, Landsbergis, a cerut populaţiei să iasă în stradă şi să apere clădirea Parlamentului, centrala radiodifuziunii, turnul de televiziune şi centrala telefonică.

Ofiţerul sovietic Vladimir Tarhanov, fiu al unor ţărani din Smolensk deportaţi în anii 30 în Siberia, a fost singurul militar sovietic staţionat în Lituania care a condamnat public acţiunile Kremlinului. Era detaşat pe atunci la o fabrică de armament. "M-am adresat ofiţerilor şi soldaţilor cerându-le să nu iasă din cazărmi", îşi aminteşte Tarhanov, adăugând: "Le-am spus că am jurat să apărăm ţara şi nu să deschidem focul asupra civililor. Nu am vorbit în calitate de reprezentant al unei structuri militare, ci în nume propriu, în calitate de ofiţer rus."

Kremlinului i-a fost evident clar că nu se poate bizui exclusiv pe unităţile staţionate în Lituania. De aceea au fost dizlocate la Vilnius unităţi de paraşutişti din Pskov şi unităţi speciale ale KGB, serviciul secret sovietic. Misiunea lor a fost să priveze conducerea lituaniană de principalul mijloc de comunicare cu populaţia - radioul şi televiziunea. Ocuparea turnului de televiziune situat într-un cartier de locuinţe şi a centralei radio din centrul metropolei au fost planificate doar ca măsuri preliminare pentru luarea cu asalt a Parlamentului şi arestarea conducerii lituaniene.

În seara zilei de 12 ianuarie 1991, mii de oameni s-au adunat în jurul centralei radio şi a turnului de televiziune. "Când a început ocuparea clădirilor din Vilnius am decis să nu părăsesc centrala radio", îşi aminteşte Nijolė Baužytė. "M-am gândit că angajaţii trebuie apăraţi şi, după posibilităţi, şi arhiva şi echipamentul tehnic, pentru a putea emite în continuare. Prin geamurile de la etajul opt al centralei radio am văzut turnul de televiziune, lângă care s-a auzit brusc o explozie. După aceea totul a dispărut în întuneric", mai povesteşte Baužytė. Colegii s-au temut că turnul de televiziune a fost aruncat în aer, dar ea era sigură că nu s-a întâmplat asta. "Eu am supravieţuit războiului pe când eram mică şi mi-a fost clar că tehnicienii noştri au întrerupt lumina pentru a îngreuna tirul militarilor asupra turnului de televiziune", a mai adăugat ea.

"Pentru prima dată am văzut oameni ucişi"

Jurnalistul danez Flemming Rose a urmărit evenimentele de atunci de la ultimul etaj al hotelului Lietuva, pe atunci cea mai înaltă clădire din Vilnius. "Am putut vedea cum se deplasau vehicule militare prin oraş. Am luat un taxi şi m-am îndreptat spre turnul de televiziune", a povestit Rose pentru DW. "Acolo am văzut foarte multă lume. Mulţi erau speriaţi, unii plângeau fiindcă le devenise în acel momant clar că trupele au reuşit să treacă de baricade şi să ocupe turnul de televiziune. Acolo am văzut pentru prima dată oameni ucişi. Fuseseră împuşcaţi de paraşutişti. Erau culcaţi la poalele dealului pe care se află turnul de televiziune", a mai spus Rose.

Nijolė Baužytė reuşise între timp să iasă din clădirea radioului lituanian, unde nu se înregistraseră morţi, ci numai răniţi. Oameni necunoscuţi au dus-o cu maşina la Parlament, dar nu a putut să intre în sediu. Voluntari înarmaţi cu bâte, drugi de fier şi câteva arme de vânătoare, aflaţi în aşteptarea unui atac, nu lăsau pe nimeni să intre. "Am alergat la Conservatorul aflat în apropiere, unde exista un telefon. Am băgat mâna în buzunarul de la pantaloni şi am găsit acolo, ca prin minune, un bileţel pe care era scris numărul de telefon al lui Landsbergis", îşi aminteşte Baužytė. L-a sunat pe preşedintele Parlamentului şi i-a spus despre ocuparea centralei radio şi mai ales că acolo există un mort, un ofiţer sovietic. "A fost adus de pe stradă. Cred că a fost împuşcat din greşeală de camarazii săi. Mai târziu, mass-media sovietice au relatat că ar fi fost ucis de apărători ai centralei radio. Dar în interiorul clădirii nu s-a tras niciun foc de armă. Am văzut cum soldaţi au detonat în interior mai multe bombe fumigene pentru a simula o luptă şi a explica astfel moartea ofiţerului. Nimeni din centrala radio nu a avut o armă asupra lui. Jur că nimeni", a mai afirmat Baužytė.

Vestitor al destrămării URSS

La Moscova nimeni nu aştepta o evoluţie a evenimentelor atât de tragică. Un ordin din partea Kremlinului, de luare cu asalt a Parlamentului, nu a fost dat niciodată. Şi asta a ferit Lituania de o mare baie de sânge. La nivel mondial această acţiune a conducerii sovietice a fost condamnată, iar şeful Sovietului Suprem rus, Boris Elţîn, a zburat în aceeaşi zi la Tallinn, unde s-a întâlnit cu liderii celor trei republici baltice care anunţaseră deja intenţia de a ieşi din componenţa URSS. Elţîn i-a asigurat de tot sprijinul său. Încercarea de a repeta scenariul Vilnius în Letonia a dat greş cu totul pe 20 ianuarie. Dar luarea cu asalt a Ministerului de Interne din Riga s-a soldat cu moartea a cinci persoane, ucise de militari sovietici.

Înmormântarea celor 14 lituanieni care şi-au pierdut viaţa la turnul de televiziune, procesiunea din centrul oraşului şi slujba de înmormântare din catedrală i-au impresionat pe toţi cei aflaţi în acea zi la Vilnius. Mulţi îşi amintesc de înmormântarea Loretei Asanavičiūtė, singura femeie care a murit atunci, strivită de şenilele unui tanc. A fost culcată în sicriu înveşmântată într-o rochie albă, ca de nuntă. "Sute de mii de oameni au participat la înmormântarea ei. Atunci mi-am dat seama că Lituania nu poate fi cucerită", îşi aminteşte Flemming Rose.

În răstimp, Vladimir Tarhanov era sunat de tot felul de cunoştinţe îngrijorate, fiindcă în buletinul de ştiri al televiziunii sovietice se afirmase că în Lituania nu există niciun ofiţer al Armatei Roşii care refuză să execute ordinele. Aceasta ar fi o invenţie lituaniană. "Rudele şi prietenii m-au sunat imediat să se încredinţeze că mai sunt în viaţă. Apoi am solicitat permisiunea să vorbesc în Parlamentul lituanian. Am fost invitat, m-am dus la tribună şi am arătat tuturor legitimaţia, ca să se ştie că sunt în viaţă." Tarhanov nu a mai rămas mult timp în serviciul activ al armatei sovietice. "Am fost chemat la Statul Major. Acolo mă aşteptau corespondenţi de presă, în faţa cărora trebuia să dezmint ce spusesem, conform devizei că nu am fost conştient de cele ce am spus. Am refuzat." În reacţie, superiorul său i-a întins o foaie de hârtie pe care să-şi scrie demisia. În cele din urmă, Tarhanov a fost dat afară din armată. Dar deja pe 25 decembrie 1991 statul căruia îi jurase credinţă ca militar, Uniunea Sovietică, înceta oficial să mai existe.

Evenimentele din ianuarie au fost obiectul a două procese în Lituania. Unul s-a terminat în anul 2019 cu condamnarea a 67 de persoane, între care fostul ministru sovietic al Apărării, Dimitri Iazov, şi comandantul garnizoanei Vilnius, Vladimir Uşoptşik, pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii. Ei au fost condamnaţi la diverse pedepse cu închisoarea, desigur în contumacie. Nici Mihail Gorbaciov, care a fost citat în calitate de martor, nu şi-a făcut apariţia la proces. Doar colonelul în rezervă Iuri Mel, arestat în 2014 în timpul unei călătorii private pe care o efectua în Lituania, a ispăşit cu adevărat o pedeapsă cu închisoarea. "Acest proces nu a avut doar pentru Lituania o mare valoare simbolică. A fost unul din puţinele procese în care a fost condamnat însuşi comunismul - ideologia comunistă şi metodele sale. Poate că acesta va fi un exemplu de urmat şi pentru ruşi", a declarat telefonic Vytautas Landsbergis pentru DW.

Lui Vladimir Tarhanov i s-a decernat una din cele mai importante distincţii ale Republicii Lituania. El şi soţia sa au rămas în Lituania. Trăiesc într-o comunitate ortodoxă din apropiere de Vilnius, unde Tarhanov este directorul unui seminar teologic. Fleming Rose este un cunoscut ziarist european şi militant pentru libertatea cuvântului. Nijolė Baužytė este între timp pensionară, trăieşte la Vilnius şi păstrează până astăzi condica în care-şi treceau prezenţa în acele zile fierbinţi angajaţii centralei radio.