Între fratele mai mare și fratele cel mare

Am intrat în camera de hotel după ce GPS-ul m-a ocolit vreo 60 de kilometri, convins că-mi face un serviciu dacă mă poartă prin locuri în care m-aș putea obișnui cu biotopul în care voi lucra următoarea săptămână. Mi-am aruncat bagajul pe pat, am luat telecomanda, m-am aruncat lângă bagaj și am pornit televizorul din care Nicole Kidman vorbea în limba rusă într-un film titrat în limba română. Am apăsat pe buton, iar pe canalul următor, moderatoarea i se adresa în limba română unui domn care îi răspundea în limba rusă, fără ca cineva să traducă simultan conversația și fără subtitrare. 

Suntem la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, și am venit să aflăm câte săbii încap într-o teacă, acolo, la granița de răsărit a Europei, în țara dintre Prut și Nistru. Acolo s-au ciocnit pe parcursul istoriei imperii și s-au amestecat popoare. Așa se explică și conglomeratul de națiuni care își duc viața pe malurile fluviului Nistru. Cei mai mulți sunt românii, dar printre și uneori peste ei, vremurile au adus ruși, ucraineni sau alte neamuri de prin întinsul imperiu sovietic, dar și turci sau bulgari migrați prin odată vastul imperiu otoman. La început de mileniu 3, lumea aceasta pare destul de liniștită. Unii privesc spre Occident, alții către Răsărit. Câteodată împreună, alteori unii peste umerii celorlalți.

Căderea de pe hartă 

„Tu să te plângi împotriva noastră? Ești prost sau te faci? Trebuie să înțelegi: noi nu suntem recunoscuți de nimeni. Cui o să ne reclami?”, i-au râs în nas. Era râsul frustrat al celui pe care nimeni nu-l ia în serios, deși el ar fi în stare de orice grozăvie. Unul dintre vameși a dat cu pumnul în masă și a repetat cererea, mai întâi răstit, apoi pe un ton împăciutior: „Ne dai 200 de euro sau îți găsesc în mașină droguri sau arme. Ce preferi? Dacă nu ni-i dai, o să te ducem undeva unde n-o să mai știm nici noi cum să ajungem. Te închidem pe mai mulți ani și vei pierde mai mult. Hai, nu te prosti, plătește și du-te!”.

De fapt, Transnistria nu e chiar greu de răscolit, dacă îți propui cu adevărat să faci curățenie. Timpul pare că s-a oprit cândva, demult. Orice mișcare seamănă cu o mică furtună. Regiunea, flancată la Vest de Republica Moldova și la răsărit de Ucraina, este o limbă de pământ de-a latul căreia ai putea chiar trece fără să-ți dai seama, dacă drumurile nu ar fi atât de stricate.

Te întâmpină, la intrare, obstacolele amplasate de „pacificatorii” ruși și barierele improvizate ale așa-numitei „miliții de frontieră” a acestei autoproclamate republici pe care - chiar așa e, cum sună în frustrarea lor - nimeni în lumea asta nu o recunoaște. Nici măcar Rusia, cea care a moșit-o pentru a-și eterniza prezența militară la Nistru, în coasta Europei și cât mai aproape de NATO, și pentru că Moscova are o pasiune pentru conflicte înghețate în proxima-i vecinătate, pe care cea mai mică scânteie ar fi în stare să le detoneze. Între timp, statutul incert al zonei a dat o nouă valență Transnistriei: permite Rusiei să trimită de aici spre piața europeană diverse produse pe care, altfel, nu ar fi putut din cauza sancțiunilor.

Faptul că nu oricine are de unde plăti 200 de euro sau chiar mai mult nu este un impediment pentru cei care au uzurpat diversele poziții ale unei administrații fantomă. Tighina lui Ștefan cel Mare este un oraș situat pe malul „european” al fluviului, controlat abuziv de misiunea de pace rusească. Ocupanții îi spun Bender, pentru că așa îl numise cândva Suleiman Magnificul: „orașul de la fluviu”. Cartiere de blocuri ridicate în vremea lui Stalin sau Hrușciov încă mai păstrează însemnele conflictului armat din urmă cu aproape trei decenii, când, la destrămarea URSS, rusofonii din regiune au declanșat un război de secesiune, invocând teama unei eventuale uniri a Moldovei cu România. 

La Tighina, viața are un curs nedefinit și imprevizibil. Siguranța cetățenilor este, teoretic, asigurată de ambii foști combatanți: patrule moldovenești și patrule transnistrene. Într-unul din înghesuitele „hrușcioave”, blocurile sovietice construite pe vremea secretarului general PCUS, Nikita Hrușciov, trei tineri petrec, se îmbată, invită o prostituată și fac sex. Fata pleacă și, cinci minute mai târziu, la ușă apar câțiva milițieni transnistreni înarmați până în dinți, îi iau pe cei trei și îi închid sub acuzația de viol. Teoretic, urmele unui act sexual există. Practic, nimeni nu va ști ce s-a întâmplat acolo.

O justiție care funcționează după regulile bunului plac îi condamnă pe cei trei la temniță pe termen nedefinit, în vreme ce familiile sunt șantajate periodic cu sume imense în schimbul speranței de a-și mai vedea vreodată copiii în viață. Au vândut tot ce aveau prin casă. Au vândut și casa. Apoi și pământul. Și mașina. S-au împrumutat și au plecat să muncească în străinătate. Nu mai au de unde lua bani cu care să îi mituiască pe gardienii transnistreni. Au plătit zeci de mii de euro. Și nici măcar nu au garanția că cei trei băieți vor mai ieși vii de pe unde sunt închiși. Spiritul creștin, esență a Europei Orientale, invocat ca atare pe toate căile posibile de vocile Rusiei, sunt vorbe aruncate în deșert. Umanitatea s-a înfundat într-un subsol plin de igrasie al unei garnizoane sovietice de pe malul Nistrului.

Deutsche Welle a scris în 2015 despre tarifele practicate în justiția și închisorile din Transnistria; o îmbrățișare, de exemplu, costă 40 de dolari.

Rusia mică de paradă

Una dintre cele mai noi și impunătoare clădiri din centrul Tiraspolului este Curtea Constituțională. Deasupra intrării principale flutură steagul transnistrean și cel al Rusiei. Falsul stat își vede de propriul construct fantomatic - după model rusesc. Autoritățile de la Tiraspol transpun local legislația Federației Ruse la scara 1:1, așteptând ziua în care vor fi pur și simplu absorbiți de Rusia. Moscova nu dă semne că și-ar dori așa ceva, însă. Iar decidenții puterii de la Tiraspol par să profite de dezinteresul Kremlinului, pentru că, împreună cu oamenii locali de afaceri, spală fără nici un control sume literalmente incalculabile de bani. În lumea asta a nimănui și totuși a atâtora, nimeni nu știe cui se subordonează. Dar nici de cine să se ferească. 

Pentru a păstra aparențele unui stat solid, cârmuitorii se folosesc de însemnele războiului. Trupele ruse „de menținere a păcii” își plimbă zilnic tehnica de război pe șoselele pline de gropi, fie pentru a se deplasa din vreo cazarmă până la vreuna din vechile linii ale frontului care păstrează încă tranșee numai bune de folosit pe post de poligon, fie pentru a sărbători ceva în centrul Tiraspolului. Cumva, aceste manevre amintesc de exercițiile rusești de la granița cu Georgia, din 2008, dinaintea invaziei.
Teoretic inexistente, conform dreptului internațional, structurile parastatale de securitate transnistrene, armata și miliția, sunt cel mai bun și sigur angajator. Se pot câștiga până la 300 de dolari pe lună, de trei ori peste media salariilor din regiune.

Am ajuns în Tiraspol în ziua în care se celebrează eliberarea de fascism. Alt bun prilej de defilare, practic, de exhibiționism militar prin piața Suvorov, generalissimul țarist a cărui statuie domină piața centrală, la nici o sută de metri de un Lenin cu eșarfa de granit aruncată hipsterește peste umărul drept. Stă înțepenită de parcă ar flutura în vântul de pe treptele Sovietului Suprem, așa-zisul Parlament al regiunii. E destul de frig și nori amenințători dau târcoale orașului.

Peste imensul platou din centrul Tiraspolului coboară din boxe voci baritonale care cântă versuri milităroase în ritm de marș și vals. Într-o butaforie istorică, pe platformele unor vechi camioane, băieți blonzi par să tragă în piept tot aerul din afara cazărmilor în care-și pierd anii cei mai frumoși. Reproduc scene din cel de-al doilea Război Mondial. „Totul pentru front, totul pentru victorie. Victoria va fi a noastră!”, scrie pe pânzele roșii ce flutură pe lângă camion. Pentru câteva clipe trăiesc senzația că am nimerit pe platoul unuia dintre filmele de propagandă pe care le difuzau, în a doua jumătate a secolului trecut, mai toate televiziunile din țările blocului sovietic. Printre milițieni transnistreni și soldați cu tricolorul rus pe braț defilează elevi îmbrăcați în uniforme kaki deschis, la gâtul cărora flutură cravata roșie de pionier.

„Ați văzut câți copii se fotografiază cu tehnica militară?”, îmi atrage atenția unul dintre însoțitorii mei moldoveni. Un zâmbet la comandă și două degete în semn de V - mamele își îndeamnă băieții să se lase pozați cu câte un afet de tun, lângă cizma vreunui militar sau între picioarele calului lui Suvorov. Și tinerele domnișoare cochetează cu militarii de la paradă. Nu-și ascund emoțiile când câte un marinar le înfige în piept panglica negru-oranj a sfântului Gheorghe, fostă distincție militară în Imperiul Țarist, reconvertită în Rusia postsovietică în însemn al înfrângerii nazismului și aleasă, de curând, simbol al separatismului în estul Ucrainei.

Hărțuit de dușmani, trădat de ai săi

Dubăsari este un oraș de pe malul stâng al Nistrului care a suferit pe propria piele cam toate ororile secolului trecut: războiul civil rus, invazia nazistă, deportarea evreilor, colectivizarea forțată, foametea stalinistă, dictatura sovietelor și războiul separatist din 1992 care, aici, a fost efectiv un război civil, între vecini care doreau sau refuzau dezlipirea de Moldova.

Într-un sat lipit de Dubăsari, un om care a luptat aproape de unul singur ca rușii să nu-i alunge pe românii majoritari ai locului este, treizeci de ani mai târziu, tratat cu desconsiderare de statul-mamă al românilor și abandonat de cel moldovean. Bucureștii i-au refuzat cetățenia, iar în țara sa, Republica Moldova, moare cu zile pentru că nu există condiții în spitalele în care medicii îl disprețuiesc pentru că își dorește să se facă bine. Un dispreț care contrastează dureros cu riscurile pe care și le-a asumat decenii la rând acest om. Rușii și ucrainenii din Transnistria, în schimb, încă îi mai știu de frică. Iar românii din sat mai vin și acum la el de câte ori sunt șicanați de autoritățile transnistrene sau de vecinii cu mințile orientate, ca și antenele parabolice, spre Moscova.

Valeriu Mițu a fost opt ani primar al satului Corjova. Cândva un munte de om, Valera, cum îi spun deopotrivă cunoscuții și cei care-l detestă, a apărat practic de unul singur comunitatea românească de acolo. Și continuă să o apere, deși o boală greu de dus l-a transformat în umbra celui ce era cândva. A obținut, în cele două mandate, sprijin din partea statului român să amenajeze o școală și bani să se ocupe de biserica din sat, pe care, altfel decât bună parte din bisericile Moldovei, nu a lăsat-o sub Patriarhia Moscovei și a Întregii Rusii, ci a arondat-o Bisericii Ortodoxe de la București. A adus și un preot, pe părintele Rodion. Într-o zi se trezește sunat de slujitorul bisericii: „Domnu' primar, hai de mă salvează, mă omoară ăștia!”. Părintele se baricadase în biserica asediată de o gașcă de hăndrălăi ruși din Dubăsari - miliții transnistrene și civili din așa numita „gardă republicană”. S-au împrăștiat, care-ncotro, când l-au văzut pe primar. Îl știu din anii războiului de ce e în stare și încă se feresc de el. Dar nu renunță la intimidări. „M-a sunat iar părintele. Eram la Chișinău. Așteptam să fiu primit la Guvern. I-am spus să-i lase în pace, c-or să plece. Când am închis telefonul și le-am povestit, oamenii ăia de la Chișinău mi-au spus că am nevoie de un preot care a slujit în Afganistan, nu de amărâtul ăla de Rodion”. De la Guvernul Moldovei s-a întors mereu cu promisiuni. Acasă, foștii inamici, în schimb, nu au renunțat la intimidări. În 2010, în prima zi de școală, au intrat în curtea școlii, au tăiat curentul și i-au amenințat cu dosare penale pe profesori, în caz că arborează tricolorul moldovenesc și nu renunță la grafia latină. Apoi au ajuns să îi amenințe familia, din poarta casei. Și-a învățat însă băieții să nu se lase furați de frică. N-o să-i omoare nimeni, le-a spus, n-au de ce se teme.

Valera Mițu a cunoscut în timp și închisorile Transnistriei. L-au ținut în arest pentru că a comemorat moldovenii căzuți în războiul din 1992. N-au reușit să-l convingă să renunțe la identitatea pe care a apărat-o decenii la rând. L-au trădat, în schimb, cei în numele cărora a luptat. Își cere doar dreptul de asigurat medical, dar statului moldovean nu-i pasă că boala de care suferă se tratează scump. Cât despre statul român, ei bine, multora dintre veteranii războiului din Transnistria, inclusiv lui Valera Mițu, le refuză cetățenia, pe care, altfel, a dat-o cu generozitate oricui a găsit o ușă deschisă la biroul de imigrări de la București. În schimb, românilor transnistreni li se bagă pe gât cu forța cetățenia rusă și obligativitatea unui stagiu militar în uniforma transnistreană. Cum ar putea accepta, după atâția ani în care nu s-au lăsat rusificați, să se înroleze într-o oaste care mimează în fiecare zi un război cu România? Din exact același motiv, 120 dintre băieții tineri din Corjova au plecat, între timp, departe de casă, prin Europa și, probabil, nici nu se vor mai întoarce vreodată. Au rămas cei bătrâni și el, Valera, să le răspundă milițiilor separatiste, când acestea îi aruncă în față că le mănâncă banii din bugetul de pensii al Transnistriei. Le arată mâinile: „Mă, voi vedeți palmele ăstea? Eu mi-am muncit banii. Și încă mi-i mai muncesc!”

O autonomie cu ceas

Peste dealuri, din Avdarma până-n Bașcalia sunt vreo cinci kilometri. Două lumi aproape lipite, dar mai în contrast e greu de imaginat. Le-a despărțit un război care nu arde, dar nici nu s-a stins cu adevărat, după aproape trei decenii. Dimpotrivă: în cazul în care Republica Moldova și-ar propune unirea cu România sau aderarea la Uniunea Europeană, printre dealurile molcome din sudul Moldovei s-ar întinde noi granițe inflamabile, cum sunt cele din Transnistria.

Avdarma este deseori prezentat drept cel mai prosper sat din Moldova. În realitate, administrația de la Chișinău are puțin control aici. Aici funcționează autonomia găgăuză. La începutul anilor 90, aici a funcționat temporar una dintre republicile fantomă autoproclamate pe teritoriul Moldovei în siajul destrămării Uniunii Sovietice. Spre deosebire de Transnistria, aici a fost loc de negocieri, iar acum Găgăuzia are un bașkan, adică un președinte, are Guvern și Parlament. Trăiesc aici niște urmași creștini ai turcilor, iar epicentrul regiunii este orașul Comrat. Pe pereții interiori ai catedralei din oraș, printre sfinții pictați în icoane frumos și recent colorate, mai multe afișe scrise în limba rusă avertizează că cine vorbește în locaș va fi alungat. Izgonirea celor care au ceva de comentat are tradiție prin partea asta de lume.

Peste drum de biserică a încremenit în mers Lenin, sculptat într-un bronz încărunțit de ploi. Sub brațul drept ține o carte. „Învățați, învățați și iarăși învățați”, le-a spus el cândva popoarelor Uniunii Sovietice. Acum stă de strajă în fața clădirii administrației regionale, guvernul condus de bașcanul Irina Vlah, fost deputat comunist cu nume de valah născută dintr-un tată găgăuz și mamă bulgăroaică. Comuniști sunt și cei câțiva români căsătoriți în Comrat. Pe Victor Rusu îl întâlnim chiar acolo, între Lenin și biserică. Pensionar, acum, are nostalgia URSS. Orice discuție pe care o purtăm sfârșește în Uniunea Sovietică a tinereții sale. A făcut armata plimbat prin toată Uniunea, și, mai apoi, odată ajuns inginer, s-a căsătorit și a sfârșit fericit aici, alături de o soție găgăuză. E credincios, spune, nu lipsește de la slujbele importante, pe care preoții locului le oficiază în limba rusă. I-l arătăm pe Lenin și îi amintim că regimul pe care l-a instituit l-a interzis pe Dumnezeu. Eh... Nu se încurcă Victor Rusu în detalii.

Româncă e și doamna Evghenia. Vinde în piața din Comrat miez de nucă, usturoi, roșii murate la ulcică de iaurt și ardei iute în saramură sau pisat, făcut pastă și îmbuteliat în peturi de băuturi gazoase. Unul dintre băieți conduce autobuzul de merge în fiecare zi la Odessa. N-a vrut să plece niciunde, își vede de munca asta, aici. Vecinele de târg ale Evgheniei se uită cu neîncredere la discuția noastră într-o limbă care nu le-a plăcut niciodată. Femeia ne trimite în satul ei de baștină. La Bașcalia. Trăiesc români acolo. Avem să descoperim un fel de exclavă românească sugrumată, în propria țară, între Găgăuzia și Ucraina. Dacă, vreodată, de-a lungul Nistrului va începe iarăși un conflict armat, românii din Bașcalia vor rămâne ai nimănui, așa cum sunt, mai la nord, în Transnistria, bătrânii din Vasilievca. Chișinăul îi ignoră, Tiraspolul îi disprețuiește, iar la un kilometru de ei e Ucraina pentru care acești oameni nici nu există.

Strălucirea banilor scoși din spălătorie

Bașcalia ar fi putut avea o soartă mai bună. Acolo s-au născut doi dintre cei mai importanți oameni ai Moldovei independente: Dumitru Diacov, fost președinte al Parlamentului și actor relevant în facerea și desfacerea unor coaliții la Chișinău, și Vasile Tarlev, opt ani de zile premier al Republicii. Este, însă, o diferență ca de la cer la pământ între Bașcalia și Avdarma: dacă cei doi fii ai Bașcaliei ignoră locul de baștină și chiar au neamuri acuzate că au furat din banii satului, la Avdarma vin fonduri europene, vin contribuții de la București, donații de la Ankara, dar mai ales din mașina de spălat bani de la Tiraspol.

Unul dintre investitorii locali din satul „model” al Găgăuziei este co-fondatorul imperiului Sheriff, stăpân absolut al economiei din Transnistria rusofilă. Născut în Avdarma, Ilia Kazmalî redistribuie către locul de unde a plecat în lume, cu o responsabilitate socială de tip corporatist și cu patriotism local, o mică parte, pentru el dispensabilă, din profitul afacerilor derulate în paradisul evazionist Transnistria. De la Kazmalî vin burse pentru elevi, vin bani pentru dublarea salariilor dascălilor, pensii suplimentare, alocații speciale pentru noii născuți și tot felul de stimulente pentru orice localnic plecat, dispus să revină acasă. Iar oamenii au fost învățați să asocieze această bunăstare cu blagoslovirea Rusiei, protectoarea Transnistriei și ocrotitoarea drept credincioșilor care nu vor să fie izgoniți din biserică.

Satele în care au îmbătrânit și cimitirele

Izgoniți se simt, peste deal de Avdarma, românii din Bașcalia. Nu de vreun pericol extern, ci de sărăcie. Tot mai multe case stau să se dărâme. Tinerii în forță au plecat care încotro. Mai întâi au mers la „zarabotki”, la muncă brută, cu ora, în Rusia. De fapt, nu oriunde în Rusia, ci la Moscova, pentru că Rusia, în sine, e la fel de săracă precum Bașcalia. Acum, că au pașapoarte românești, cei mai mulți sunt prin Vest. Fedea are două fete și un băiat în Grecia. L-am găsit fericit: unul dintre nepoți e în concediu și și-a adus soția, o fătucă din Bulgaria, care a învățat limba română de dragul soțului, în satul în care acoperișurile au pornit să se prăvălească peste camerele nelocuite. Din casa în dreptul căreia ne-a prins ploaia la taclale, ne spune Fedea, au plecat toți în Germania. Geamurile sunt sparte și au devenit opace de atâta praf. Pereții se surpă. Un frigider peste care s-a așternut moloz zace într-un colț, dincolo e o sobă care n-a mai dat căldură de ani buni, iar pe un pervaz de geam, abandonate, două portrete înrămate și împachetate într-o pânză decupată parcă din foste fețe de pernă, pe care cineva a uitat sau nu a mai vrut să le ia. Un gard roz, ceva mai la vale, străjuiește o altă casă goală, a patru frați plecați în Italia. În Italia a plecat și unul dintre copiii domnului Gheorghe. Alți trei copii sunt tocmai în Portugalia. I-a rămas fidel doar vechiul camion sovietic în care l-am găsit scufundat pe jumătate. L-a condus în anii de muncă și l-a luat acasă când s-au pensionat - și el, și camionul. Și-acum își vindecă unul altuia bolile vârstelor târzii.

În centrul satului, cimitirul dă și el semne că Bașcalia se depopulează, încetul cu încetul. Cele mai multe cruci sunt vechi, aproape monumentale, în contrast cu abandonul plin de ierburi sub care se odihnesc cei ce au trăit cândva pe aici. Pe românii din Bașcalia nu are ce-i mai ține locului. Odată plecați, nu-i va mai întoarce nimic. Dacă vreodată Găgăuzia va decide să se rupă de o ipotetică Moldovă care ar alege ireversibil calea Occidentului, lor, la Bașcalia, nu le va fi cu mult mai rău decât le merge acum. Dar nici nu vor mai fi rămas prea mulți să sufere.

Românii sunt percepuți, în Găgăuzia, ca fiind cei care le-ar fi furat localnicilor dreptul de a-și vorbi limba de origini turce. În realitate, imperiul sovietic a fost cel care a făcut-o și. Dovadă, câteva doamne din Avdarma care deplâng găgăuza pierdută în rusă, nu română. Pentru ele, tot răul vine dinspre Vest, chiar dacă au fost rusificate forțat în deceniile Uniunii Sovietice. La televizor urmăresc programele televiziunilor de la Moscova, ne povestesc cele trei femei pe care le-am prins într-o margine de sat, aproape de amurg, pe una dintre acele străzi care îți lasă senzația încremenirii timpului. Se uită, povestesc, de obicei târziu, când au terminat de gospodărit. Și niciodată la politică. Pricep politică, sunt la curent cu tot ce e necesar să știe, dar nu e treaba lor să se uite la știri. O fac bărbații, că de aia sunt bărbați, să conducă familia, să se și să le informeze - de la canalele rusești de televiziune, de unde altundeva? De când se știu, lumina de la Răsărit le-a venit. Vestul înseamnă românii, NATO, imigranții, ereziile, o lume fără frică de Dumnezeu.

Dacă le e teamă acolo, în Găgăuzia, de vreun război? Victor Rusu, cel cu care am stat de povești la umbra lui Lenin, în Comrat, s-a oferit să ne lămurească: „Hai să vorbim! Îndeobște, noi suntem oameni mici. Ce putem face? Cum or decide ăia mari!”.

În spatele Zidului

Pe malul stâng al Nistrului, de-a lungul drumului ce leagă Dubăsarii de Tiraspol, încă mai sunt prezente urmele războiului - tranșeele din care trăgeau separatiștii susținuți de militarii Armatei a 14-a a Federației Ruse, condusă atunci de generalul Aleksandr Lebed. Ca niște mici trambuline, la câteva sute de metri depărtare unul de altul se mai văd rampele de pământ pe care staționau blindatele ce ținteau spre Republica Moldova. Spre Varnița, un orășel românesc izolat, pe malul opus, drept, între două localități aflate sub control separatist. „Bum, bum, bum - tot așa, am numărat vreo sută și douăzeci de bubuituri. Nici nu mai știu cât am stat atunci ascunși - o oră, poate două”, povestește doamna Feodosia. Locuiește pe strada Păcii, ultima din Varnița înainte să cobori pe malul fluviului, un fel de capăt al lumii așa cum o cunoaștem. O desparte de Nistru o cale ferată ce nu mai vine de niciunde și nici nu mai duce undeva și o casă distrusă, pe ale cărei ziduri se aleargă printre buruieni doi copii. Fațada dinspre răsărit a ruinei invadate de vegetație mai poartă încă urmele obuzelor trase în urmă cu aproape 30 de ani. Pe o ușă metalică întredeschisă, cărămizie și ruginită, cineva a scris cu ulei „Veți muri!” și a desenat dedesubt o inimă.

La cei 70 de ani ai săi, Feodosia nu mai vrea să plece niciunde. De ruși i-a ajuns o viața, iar în Vest nu are încredere. Acolo ar fi tratată ca un om de mâna a doua, crede. Dar o leagă ceva de Europa: fiica plecată în Germania. A rămas aici singură, cu două pisici care o urmăresc prin toată curtea, plimbându-i-se printre picioare. Trăiește între două lumi: Varnița se află în zona tampon în care controlul este mixt și se desfășoară sub observația „pacificatorilor” ruși. Pensia, bătrâna o primește din partea Guvernului de la Chișinău. O parte din taxe le plătește la administrația moldovenească, altele la transnistreni. Partea bună e că primește gazul la prețul pe care îl oferă Rusia separatiștilor, o subvenție substanțială care face viața un pic mai suportabilă. Și nu-s puțini care așa își rânduiesc și opiniile: în funcție de cine taxează mai puțin. Politica i-a costat prea mult. I-a costat destine, oameni dragi, vieți. Grijile lor nu se lasă oricum auzite la nivelul decidenților politici. Viața le este aici, acum, cu primejdiile și bucuriile locale.

În Transnistria, de cele mai multe ori, autoritatea este atomizată și privatizată. E bine să nu contezi, altfel dispari, cum a dispărut în 2011 Vitalie Eriomenco, un proprietar de brutării și berării: când afacerea a prins profit substanțial pe malul stâng al Nistrului, partenerul de afaceri l-a acuzat că ar fi delapidat sume din bugetul comun. Între timp, de profitul întregului lanț de fabrici de pâine și băuturi se bucură partenerul și, probabil, protectorii lui, în vreme ce Eriomenco zace într-o închisoare a Tiraspolului. Un alt exemplu al arbitrariului care îți pune în pericol viața în entitatea pseudostatală de pe malurile Nistrului este cel al unui polițist moldovean care locuia la Tighina: Alexandru Ursu a fost reținut pentru un presupus fals în acte la achiziționarea locuinței. A fost ținut izolat doi ani și jumătate fără vreun drept. Iar apartamentul, din care familia i-a fost dată afară, a ajuns în posesia unuia dintre milițienii transnistreni care l-au arestat.

De cele mai multe ori, statul moldovean își declină orice responsabilitate pentru cetățenii lui rămași captivi în acest veritabil Mordor sau tărâm din spatele Zidului, controlat de separatiști. Mai ales în cazul celor ce au vreo problemă cu autoritățile separatiste și revendică asistență din partea instituțiilor moldovenești. În cel mai bun caz sunt ignorați. Uneori, însă, le complică și mai mult situația, furnizând regimului nerecunoscut de la Tiraspol informații confidențiale despre cei arestați - sau, cum recunoaște chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, răpiți și judecați în simulacre de procese orchestrate de așa zisa justiție transistreană. O parte dintre cazuri, după ce nu au găsit nici o soluționare pe căi legale la Chișinău, au escaladat până la CEDO și au dus la amendarea Ministerului moldovean de Interne. Și nu doar moldovenii sunt victimele bunului plac al politicienilor corupți din Transnistria. Orice organizație nonguvernamentală incomodă poate fi desființată sub acuzația că desfășoară activități politice ilegale sau primește finanțări din străinătate. Este o măsură absorbită din legislația rusă, unde a fost introdusă pentru a elimina vocile critice Kremlinului.

Centrul Apriori din Tiraspol organiza expoziții, proiecții de filme și dezbateri. Un astfel de eveniment, dedicat atacurilor la adresa libertății presei sub mandatele diverșilor stăpâni politici ai regiunii separatiste, a deranjat oligarhia locală, astfel că instanțele judecătorești transnistrene au decis închiderea ONG-ului.

„Ai noștri ni le-au luat, nu rușii”

La Vasilievca se cam termină limba de pământ artificial, unilateral și nerecunoscut denumită „Republica Moldovenească Nistreană”. Este un sătuc de români izolat în zona de control a separatiștilor transnistreni și lipit de Ucraina, de unde merg zi de zi la școala din Cocieri 18 copii, 5 de vârsta grădiniței și 13 de școală, până-n clasa a 10-a. Merg 28 de kilometri dus, alți 28 întors, să învețe în limba română. În Vasilievca mai trăiesc 171 de suflete. Cei mai mulți sunt pensionari și copiii aceștia, lăsați în grija bunicilor de părinții duși în lume la muncă, pentru un ban. „Numai Lina e plecată la ruși. Dar ceilalți sunt în Europa. Vreo opt”, face socoteala Andrei Bolgari.

La intrarea în sat, un panou cocoțat pe un stâlp anunță că satul e supravegheat de vecini. Acolo, sub panou, i-am găsit, în ploaia măruntă și rece de primăvară neconvingătoare, așa cum fac în fiecare dimineață. Caută soluții pentru mica lor comunitate.

Andrei Bolgari a fost agricultor toată viața. Colhoznic. La fel ca mai tot satul. Acum nu mai prea are aici nimeni cu ce face agricultură. „Când ne-au ocupat transnistrenii au venit șpețnații ăia, polițâștii cum se mai numesc, ne-au fărâmat antena de telefon fix, au bătut niște oameni din sat și au plecat”, povestește Agafia Fiodorovna. „Pe urmă”, o completează Bolgari, „au venit moldovenii noștri, de la primărie, și ne-au luat tot ce au găsit în gospodăria comunală: tractoare, mașini, scule. Tot. Ai noștri ni le-au luat, nu rușii”. Un câine mare, alb cu pete cacao cu lapte, legat în lanț de un coteț șubred, păzește fostele hale ale vechiului colhoz. Stă mai mult pe post de alarmă decât de paznic. De câte ori ceva nu-i convine, se ridică și calcă în strachina în care își primește pâinea cea de toate zilele. Un zdrăngănit metalic pustiu, amplificat de pereții scorojiți ai încăperilor abandonate din spatele câinelui, însoțește pe ulițele satului lătratul străjerului.

În Vasilievca se trăiește din ce poate fi muncit pe lângă casă. Nu mai au în sat școală, nici brutărie, nici prăvălie. Nimic. Iarna, când crivățul aduce zăpezile mari dinspre nordul Rusiei, își sapă singuri ieșire prin nămeți până la drumul principal, ca să poate aștepta copiii cursa Podilsk - Chișinău, care-i duce la școala din Cocieri. Autoritățile moldovenești le-au promis un tractor, dar au renunțat să li-l dea de teamă să nu ceară și motorină. „D-api ce-ți fași cu dânsul? Să-l împingeți cu lopețile?”, își amintește Bolgari refuzul. Într-o dimineață, într-o altă iarnă, a venit mașina de deszăpezit a transnistrenilor. „A avut probleme omul, l-au pedepsit transnistrenii că i-a ajutat pe români”, povestește Bolgari, care, la cei 70 de ani ai săi, pare a fi patriarhul comunității.

Înainte de război, în Uniunea Sovietică, zona era prosperă de pe seama livezilor de mere, prune, vișine și caise. Veneau din Kiev și din Karpatia ucrainenii să muncească în colhozul de la Vasilievca, iar ei mergeau în Ucraina să-și vândă produsele. Nici unul dintre săteni nu duce dorul dictaturii sovietice. „Oamenii aici sunt patrioți”, spune Bolgari, doar că, acum, aici, trăiesc de parcă ar fi fost sechestrați. Cei care n-au vârsta de pensionare își numără lunar 15 zile de muncă în folosul comunității, „la birjă”, cum îi zic, pe urma cărora primesc un meschin ajutor de șomaj. Măcar le place, pentru că din treaba lor satul chiar arată îngrijit: mătură ulițele, rup buruienile, văruiesc pomii, dau zăpada. Le tresaltă vocea când se laudă cât de îngrijit le e „țintirimul”.

Cei care au vacă vând în Dubăsari lapte sau brânză și vin de acolo cu pâine. „Cu mâinile facem, iacă”, spune Agafia Fiodorovna. „Cu mâinile istea, dar ne trebuie și un ajutor”. Nu se plânge femeia. Nu se vaită. Dar nu-i place când își bat politicienii joc de ei: „Am băut apă cu rugină. Acum o lună ne-au pus o pompă de apă și un bazin. Dar le-au făcut din bucăți vechi și folosite”.

Oamenii de aici „sunt patrioți”, repetă Bolgari, să fie sigur că am înțeles. Și încheie cu tristețe: „Sunt patrioți, dar nu-i pasă la nimeni de asta”.

Coniacul păcii și închisoarea contra cost

Patriot e și Alexei Mocreac. E din Grigoriopol, un orășel de români situat între Dubăsari și Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului. În 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, a plecat cu echipa de negociatori a Chișinăului la Moscova, la Mihail Gorbaciov. Discuțiile propriu-zise le-au purtat cu niște generali cenușii din conducerea Partidului Comunist Sovietic, care și-au început dialogul amenințându-i după care, văzând că n-au pe cine să înduplece, au scos de sub mese sticle de coniac și au sfârșit îndulcind tonul până la rugăminți. E atât de atent la detalii că pare să fi spus de foarte multe ori povestea. Acum trebuie să se tot întrerupă pentru a trage și împinge cu forță de schimbătorul de viteză al bătrânei sale mașini germane. Încerc să-mi notez ce spune, dar drumul e atât de spart încât nu pot să înțeleg nici un cuvânt din cele pe care mi le-am notat. În plus, viteza cu care se schimbă detaliile poveștii lui Alexei e mai amețitoare decât cea a mașinii. La fiecare schimbare de viteză mai recuperează o amintire. 

Au fumat trabucuri cubaneze și au băut coniacul păcii, după care s-a întors de la Moscova cu promisiuni pe care, se vede treaba, rușii nu le-au respectat. La scurt timp după aceea a izbucnit războiul în Transnistria. A trecut fluviul pe malul moldovenesc și s-a înrolat acolo. Avea 33 de ani. A pierdut tovarăși, a pierdut anii cei mai buni din viață, a pierdut, până la urmă, și războiul. Apoi a stat departe de soție și cei doi copii destul de multă vreme, dar, la un moment dat, s-a întors unde-i era casa, la Grigoriopol. Transnistrenii l-au arestat de patru ori, a petrecut 30 de zile în beciurile separatiștilor, l-au luat din plină stradă, într-un rând l-au săltat de pe motocicletă. Motivele au fost mereu discreționare. L-au acuzat verbal de nesupunere față de ordinea de stat a statului de jure inexistent și nerecunoscut. „Eram, în celulă, 36 de deținuți și împreună împărțeam mâncarea în șase străchini și șase linguri”. I s-a dat drumul de fiecare dată fără vreo explicație, dar: „M-au pus să plătesc cazarea, ca și cum stătusem la hotel”. A fost atât de hărțuit încât, la un moment dat, s-a enervat și generalul care conducea Armata a 14-a rusă. Într-o conferință de presă din august 1994, Aleksandr Lebed i-a acuzat pe oficialii de la Tiraspol că folosesc protecția armatei ruse pentru a regla conturile cu adversarii politici.

Politică face și acum. Aceeași. A reintegrării. Și se simte trădat de puterea de la Chișinău: „Ăștia cedează tot. E o înțelegere între ei”.

Malaxorul de copii

Două decenii și jumătate după acel război, Alexei și ceilalți români s-au trezit din nou cu milițiile transnistrene la ușă. Căutau toți bărbații încorporabili. „Era de-acum bine informată lumea, că ei fac Novaia Russia, în Găgăuzia, în Transnistria, pe la Odessa, până la Donețk și Lugansk. Zi după zi făceau mobilizări. De la o ușă veneau la alta. Unde-s băieții? Da' ce treabă au cu dânșii? Să-i ie la armată!”, povestește Alexei Mocreac.

Doi ani de zile a durat acest stress. Din 2014 până-n 2016. Doar că băieții, cei mai mulți dintre ei, plecaseră la muncă în străinătate. Deopotrivă moldoveni și ruși, au obținut pașaport românesc în baza căruia și-au găsit de lucru în Europa de Vest. În Rusia chiar n-a mai plecat nimeni din Grigoriopol să muncească, în ultimii ani. Iar rusofonii transnistreni preferă să rămână acasă și să intre în structurile militare. „Dacă înainte tinerii fugeau de armată, acuma-s bucuroși să primească grade militare - au leafă sigură, au pensie asigurată”, spune Alexei. 

Cei care refuză recrutarea, „pentru că sunt care nu vor”, riscă sancțiuni penale sau chiar închisoarea. De fapt, adaugă veteranul de război, „în structurile lor, băieții ăștia luați la armată sunt tratați ca la închisoare. Același limbaj, aceleași reguli. Superiorii sau cei mai bătrâni îi umilesc, îi bat, îi torturează. Le iau pachetele cu mâncare și le cer băutură, dar mai ales bani. În momentul în care nu mai aduc bani primesc bătaie. Taxă de protecție”. Vrei să vorbești la telefon? Bani. Vrei să primești colete? Bani. Plătești pentru tot. Intrați în malaxor, în armată sau în pușcăriile transnistrene, devin sursă interminabilă de stors bani. „Dacă ești puternic mai ieși cum ieși, după un an sau doi. Dar dacă nu, într-o bucată de an de zile, copilul e distrus complet. Mulți se automutilează. Unii se sinucid”.

Asociația Promo-LEX, o organizație non-guvernamentală din Chișinău, a demarat proceduri juridice pentru a lămuri cazuri de morți suspecte în armata transnistreană, dar și numeroase situații de tortură. Unele dosare au ajuns la CEDO și în două existe deja sentințe definitive. De plătit, însă, nu va plăti nimeni. Moldova nu are nici o putere juridică asupra Transnistriei, autoritățile de la Tiraspol răspund nerecunoașterii internaționale cu deplina ignorare a instituțiilor internaționale, iar Rusia își declină orice responsabilitate, deși Curtea Europeană a decis că regimul de la Tiraspol este o marionetă a Moscovei. E o problemă de impunitate: știu și profită de faptul că nimeni nu-i poate pedepsi, spun experții de la Promo-LEX.

Armata rusă este aici să rămână

La fel ca la limita de demarcație a Osetiei de Sud, în Georgia, Rusia nu mai are, nici în Moldova, vreo reținere în a se afișa și a-și etala potența militară. În ambele foste republici sovietice, gesturile armatei Kremlinului - cu statut oficial de forță de pace - transmit un mesaj clar: suntem aici să rămânem. În Tiraspol, mai ales, dar în întreaga Transnistrie, ținuta militară sub diverse uniforme este omniprezentă pe străzi. „Dacă până acum aflam din presă că au avut exerciții militare, de acum nu se mai ascund. Fac exerciții la vedere”, spune Pavel Cazacu, de la Promo-LEX. „Ei singuri le mediatizează, pe site-ul Ministerului Apărării din Federația Rusă. Sunt anunțuri despre programul următoarelor exerciții pe care le fac militarii din Grupul Operativ al Trupelor Rusești”, așa-zișii pacificatori, fosta Armată a 14-a - fie singuri, fie împreună cu structurile paramilitare transnistrene. „În ultima vreme, aceste exerciții sunt din ce în ce mai dese. Simulează deopotrivă apărarea, dar și atacul pe Nistru”.

Ce am văzut la Tiraspol, într-o zi în care se aniversau 75 de ani de la intrarea în oraș a Armatei Roșii, la sfâșitul celui de-al doilea Război Mondial, și alungarea trupelor naziste, și ceea ce ne-a povestit juristul de la Promo-LEX contravine cu vorbele Nataliei Skurtul, șefa organizației nonguvernamentale MeDiaLog din capitala transistreană. „Oamenii sunt mult mai pragmatici decât erau acum zece ani. Nu mai sunt fixați pe ideologie. Au învățat, în 1992, ce înseamnă războiul. Aleg să trăiască în pace, vor să atingă un anume standard de viață. Vrem să trăim ca oameni normali într-o țară normală. Pacea, sănătatea, educația, hrana, viitorul copiilor sunt de fapt problemele reale ale oamenilor.” Pe Nata Skurtul am întâlnit-o la București, înainte de a pleca spre Transnistria. I-am propus atunci să ne întâlnim când ajungem la Tiraspol, dar a părut mai degrabă reticentă. Așa că am întrebat-o, acolo, la București, ce înseamnă identitatea transnistreană. „Nu există o reprezentare definibilă a identității transnistrene pentru că nașterea unei identități a populației care trăiește într-un teritoriu este un proces de lungă durată. În Transnistria există un amestec de identități - rusească, moldovenească și ucraineană - într-o cultură mixtă”. Skurtul neagă existența tensiunilor interetnice în regiunea separatistă, dimpotrivă, susține că „nivelul de toleranță este foarte ridicat. Dacă vrei să vorbești rusa, vorbești rusa. Dacă vrei să vorbești româna sau moldoveneasca, o vorbești. Dacă vrei să vorbești ucraineană, de ce să n-o faci? Chiar am auzit fraze mixte în mijloacele de transport în comun, care încep în rusă, continuă în română și se termină în ucraineană”. La București fusese invitată să vorbească la o dezbatere la care au participat ambasadorul Rusiei în România și un fost așa-zis ministru de Externe de la Tiraspol. O deranjează acest „așa-zis”, dar trimite pe o pistă falsă această temă și pe măsură ce argumentează, devine ușor teatrală: „Uneori, politicieni sau activiști din Moldova vorbesc despre noi că suntem așa-ziși oameni. Uitați-vă la mine. Sunt un așa-zis om? Am mâini, am față, am picioare, am un trup. Am o inimă. Am un suflet! Nu sunt un așa-zis om. Sunt o persoană adevărată”.

În realitate, doar instituțiile autoproclamatei republici sunt cele despre care se vorbește ca despre „așa numit Guvern” sau „așa zis președinte”. Oamenii, dimpotrivă, sunt primiți cu brațele deschise. Uneori prea larg deschise, se plânge Simion Brânză, din Varnița. Curtea lui se termină acolo unde, în urmă cu 30 de ani, erau ultimele tranșee moldovenești dinaintea pozițiilor ruse de la Tighina. Brânză și-a meșterit în fundul grădinii un sat în miniatură, după modelul așezărilor dacice. Acolo, spune, se termină pământurile locuite cândva de strămoșii românilor de astăzi. Cât despre vecinii slavi, aceștia „au pașapoartele lor transnistrene, au primit pașapoarte rusești și, între timp, le-au fost oferite mai întâi gratis și acum pe sume de nimic pașapoarte moldovenești. Vino și-ți fă! Având cetățenie moldovenească, mulți se duc și obțin cetățenie românească, fără să știe vreo buchie românească - și pleacă în Europa, la muncă, în călătorie sau cu afaceri.”

A 11-a poruncă: să trăiești decent!

Brânză e unionist: „Noi ne vedem în Europa, prin România”. Altfel decât consăteanca lui de pe strada Păcii, nu crede că moldovenii au cum să fie în Europa cetățeni de mâna a doua. „Aici, la noi în Moldova, în Rusia, da, lumea e pe sorturi: oligarhii sunt oamenii din categoria cea mai de sus, pe urmă politicienii care fură și-și împart miliarde, mai sunt alți politicieni care fură mai puțin, vin apoi cei care primesc salarii de zeci de mii de lei de-ai noștri, iar un sort mai jos sunt cei cu trei-patru mii de lei ; la urmă, ultimul sort, vin sărmanii care primesc 800 de lei salariu sau pensie. Cum poți să spui că la noi oamenii-s egali, dacă unii nu au posibilitatea să mănânce ce doresc, să se-mbrace cum trebuie, să se-ncălzească destul pentru că nu pot plăti gazul și-atunci îngheață, închid robinetul că apa e scumpă, nu stau cu lumina aprinsă pentru că lumina-i scumpă? Eu nu știu în Europa să fie așa ceva. În Europa, omul dacă lucrează sau a muncit, primește o pensie decentă, care-i ajunge pentru toate necesitățile și-i mai rămâne să călătorească, să se plimbe prin lume. La noi, după ce s-a chinuit muncind o viață, omul vine la pensie și se chinuie să trăiască. Șade toată ziua să se-ntrebe de unde să ia kopeika să plătească gazul sau medicamentele. Îl doare, dar nu mai cumpără medicamente, pentru că poate i-a trece și așa”.

Brânză are și o vorbă pentru cei care laudă Rusia: „I-aș sfătui să plece până acolo. Dar nu la Moscova, nu la Leningrad, nu în orașele mari. Nu, undeva departe de Moscova. Măcar 50-100 de kilometri afară, prin sătișoare, prin cătunurile lor, să vadă cum trăiește lumea, să mai stea cu ei la un pahar de vorbă, să înțeleagă. Am cutreierat acum zece ani Rusia, știu ce e acolo. E sărăcie. Să vadă dintâi, să se convingă, pe urmă să vorbească.”

Magazinul lui Ivan Pașcan este la câțiva metri de punctul de trecere a așa-zisei granițe, ridicat de transnistreni. Ne oprim să filmăm câteva cadre în preajma unui echipaj de poliție moldovenească. Un alt echipaj apare rapid să ne legitimeze. Tot moldoveni. Probabil că s-au sesizat „grănicerii” transnistreni. Ne tratează ca pe niște apariții stranii și ne lasă în pace.

Ne așezăm la o masă pe terasa de lângă prăvălia lui Ivan și începem să-l descoasem. „În țara sovietică, toți eram egali”, spune omul, școlit arhitect. Abordarea lui e ușor diferită de cea a lui Brânză. „N-aș spune că mi-e dor de vremea aia. Dar noi am făcut multe greșeli. Ar trebui să luăm exemplu de la chinezi: au trecut de la socialismul lor comunist la socialismul de piață, treptat, în timp ce la conducere au rămas tot comuniștii ăia bătrâni. Noi am făcut fix invers. La noi e un cântec: totul să distrugem și totul să construim din nou. Așa am făcut. Iar acum nu trăim nici în socialism, nici în capitalism. Ce avem noi e doar anarhie. Oamenii nu țin cont de legi. Societatea era sufletește mai bogată înainte, că era ideologie. Acum nu mai este ideologie, nu mai sunt decât lozinci: luptăm cu oligarhii, luptăm cu corupția, luptăm cu cela, luptăm cu cela, dar noi de fapt nu luptăm cu nimeni. Ăsta e rezultatul”. Îl întreb, ca pe domnul din Comrat, dacă e credincios. Este. Și, spune, chiar dacă sovieticii îl negau pe Dumnezeu, „cele zece porunci ale Domnului se repetă în statutul Partidului Comunist”.

Altfel decât Brânză, care se teme mai mult de dezastrul ecologic pe care-l poate produce arsenalul învechit și neretras de ruși din Transnistria, Pașcan are frică mai degrabă de război. „Eu sunt la vârsta la care n-am să mai lupt cu nimeni. Dar un război poate să fie - și să fie dus cu nimeni. Se aprinde, iaca așa, în drum. Până acum nu știm cine a pornit războiul din 1992. Da, poate să fie. Și ce caută NATO în România?”

Deși pare a simpatiza cu rușii, deși regretă că în Moldova nu se mai face educație ca pe vremea sovietică, pe copii vrea să-i trimită la școală în România. La Iași, că-i mai aproape și îi poate avea sub supraveghere. Moscova e prea departe. Și parcă lucrurile sunt mai rânduite în Europa, spune. „La voi mai bine se păstrează legile, sunt mai multe programe și se finanțează mai bine. Despre Rusia toată lumea vorbește că vine să facă afaceri, dar până acum nu au prea dat bani”.

Un sondaj recent realizat în regiune pentru Fundația Universității Mării Negre din București a scos la iveală o reorientare a „grijilor” transnitrene: principalul pericol pentru transnistreni nu mai sunt Republica Moldova sau „imperialismul” României, ci Ucraina. Nu e de mirare, de vreme ce același sondaj releva că principala sursă de informații sunt televiziuni rusești.

Chiar înainte de a pleca din Varnița cea strânsă ca într-o menghină între două teritorii controlate de separatiști, Pașcan decide să ne dea ceva de dus acasă. O întrebare: „Dar noi, moldovenii, vouă, românilor, vă trebuim?”

Acest loc care poate mâine nu va mai fi

Suntem undeva prin centrul geografic al Moldovei. Prutul ce desparte Moldova de România și Nistrul de la care drumurile duc la Moscova sunt cam la fel de îndepărtate. Primarul din Ruseștii Noi oprește mașina să ne arate casa în care locuiește. Cartierul care se întinde până la capătul satului a fost în mare construit din bani munciți în Rusia. I se spune Novaia Rubliovka, după numele uneia dintre cele mai scumpe și râvnite zone rezidențiale de la marginile Moscovei, ocupată de noii bogați ai Rusiei. Casele locuite alternează cu case goale. Brodeiele vechi ale sătenilor înaintați în vârstă se fac tot mai mărunte printre micile palate nelocuite de cei plecați de-acum mai mult spre Vest, prin Franța, Spania sau Irlanda.

Pavel Codreanu este unul din cei peste 50 de primari din Republica Moldova care au semnat o declarație de unire cu România. Nu este un act juridic, nu are consecințe politice. Oamenii speră, doar, să deschidă astfel linii românești și europene de creditare pentru diverse proiecte locale. E foame mare de bani într-o țară în care corupția a culminat cu furtul a unui miliard de dolari din sistemul bancar. Un sigur politician, fostul premier Vlad Filat, a fost condamnat pentru această crimă împotriva viitorului țării. De plătit - dacă va mai fi cineva în Moldova să o facă - vor plăti generațiile viitoare ale Moldovei.

Garajul primarului are poarta pictată: doi câini, unul alb pe fond roșu, altul roșu pe fond alb, emblema clubului de fotbal Dinamo din capitala României. Îl întreb dacă are vreo legătură cu faptul că echipa își are sediul pe Șoseaua Ștefan cel Mare, bulevardul bucureștean care poartă numele eroului național al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Primarul zâmbește și admite că e rapidist. Dinamovist e fiul lui. A plecat în România. A vrut să lase acolo un semn. Poate chiar unul identitar, într-un spațiu în care nu îți prea alegi vecinul dintr-un catalog de oferte.

Atâta doar că, pentru moldovenii plecați temporar la muncă, fie spre Europa, fie spre Rusia, cu cât mai neatractivă rămâne țara de baștină, provizoratul se tot prelungește și tinde să devină definitiv. Copiii li se nasc acolo, afară, și nu-i mai leagă nimic de Moldova părinților. Iar la final, de unde acum se înghesuie parcă prea multe săbii în teaca moldovenească, într-o bună zi nu va mai fi nicio sabie, iar teaca va rămâne goală.

La realizarea acestui reportaj au contribuit Vitalie Călugăreanu (DW-Chișinău) și Kateryna Ivanova (DW-Bonn).