Aroganţa lui Dragnea

Nu puţini politicieni sunt şi corupţi şi ipocriţi. Aceia care nu fură ei înşişi, patologic, suferă adesea de o sete de putere absolută. La unii e perpetuu nepotolită. De pildă, la Ion Iliescu.

Pe unii politicieni, ca Nicolae Ceauşescu, îi mutilează vizibil incapacitatea de a suporta şi cea mai vagă adversitate sau gândire critică. Chinuiţi de complexul ţăranului nătâng chiar şi după ce s-au alfabetizat un pic, ar vrea să fie adulaţi ca genii sclipitoare şi giganţi ai minţii, cu atât mai mult cu cât se ştiu pitici, proşti şi urâţi.

În caz că, în ciuda terorii, dau, deci, de o opoziţie articulată, dacă, se găsesc unii deştepţi şi curajoşi, capabili să formuleze fericit, ca Babu Ursu în jurnalul său, aceşti potentaţi,  devin brusc cruzi şi violenţi şi sanguinari şi asasini.

Uneori, ca Adrian Năstase, politicienii sunt intriganţi, corupţi şi hulpavi. Mulţi, ca Ponta, sunt nu doar mincinoşi, ci hoţi (plagiatori) şi impostori. Mulţi sunt machiavelici, precum liderii României din fazele ei acut nedemocratice. Ori refractari la sfaturi bune.

Un lider PSD-ist şahist

E Liviu Dragnea altfel? Unii observatori, educaţi în tradiţia cultului personalităţii, îl zugrăveau recent, după ce infractorul de drept comun aflat în fruntea PSD a câştigat o putere la care nu visase nici măcar el, ca fiind, „mare şahist”. „Isprava” sa? Avansarea propunerii de prim-ministru în persoana doamnei Sevil Shhaideh.

Preopinenţii s-au entuziasmat instantaneu că omul forte de la Bucureşti optase, ce "lovitură de maestru", pentru o femeie. Şi încă pentru una, vădit, nu doar loială şi lipsită de experienţa şi relaţiile care ar face-o periculoasă pentru Dragnea, ci şi, ca lucrurile să ajungă foarte clare, provenind din grupul minoritar şi impopular al musulmanilor turco-tătari. Ceea ce, după cum au afirmat ei, l-ar face pasămite "şah-mat" pe celălalt minoritar din fruntea statului. Căci preşedintele, aflat de cealaltă parte a baricadei politice, s-ar fi văzut astfel în imposibilitatea de a riposta tactic inteligent la presupusa mutare genială a PSD-istului.

Enormitate politică mai mare e greu să depistăm în Europa. Unde se mai comit, frecvent, greşeli, chiar grave uneori. De pildă, neadoptarea în Germania Angelei Merkel a măsurilor securitare şi legislative necesare, eficiente şi suficiente în vederea dejucării unor atentate teroriste evitabile.

Cazul occidental

Dar în vest politicienii nu se mulţumesc să-şi corecteze, până la urmă, fie şi sotto voce, marile şi micile erori. A fost lăsat în ţară, ca refugiat, un tunisian ca Anis Amri, deşi era doar imigrant? Nu i s-a fixat de gleznă o brăţară electronică de urmărire? N-a fost repatriat la timp? N-a existat o lege de detenţie administrativă, care să-l scoată din circulaţie dimpreună cu alţi potenţiali terorişti islamiști, înainte ca extremiştii să-şi comită crimele? Se remediază. Cum se recuperează şi controlul asupra frontierelor.

Concomitent, însă, politicienii occidentali se feresc în genere ca dracul de tămâie de orice stridenţe retorice, de orice trufie afişată, de orice s-ar putea cota drept aroganţă, căci îi umple irecuperabil de ridicol dacă se constată că au gafat.

În lumea lui Liviu Dragnea este invers. Liderul PSD s-a referit de cel puţin 20 de ori "la propria persoană… când a anunţat-o la ieșirea de la Cotroceni pe Sevil Shhaideh drept propunerea PSD pentru funcţia de premier”, releva Hotnews, recent. Mai aflăm că “Dragnea a avut un discurs autoreferenţial în care a ţinut să sublinieze, prin referiri dese la propria persoană, rolul de jucător central pe care doreşte să îl joace în politica românească după câştigarea alegerilor".

Şah-mat? Sau pat?

Clipa de glorie şi de beţie a puterii a venit şi a trecut. Apoi Dragnea a constatat că a pus-o. Că a păţit-o rău. S-a automanevrat în "pat", spre a folosi un termen şahist. Căci soţul propusului premier e un imigrant cu simpatii nu doar pentru o organizaţie teroristă, pro-iraniană, ca Hezbollah, ci şi cu legături înalte cu regimul dictatorului sirian Assad, un criminal în masă susţinut masiv de către Moscova. 

Lesne de imaginat, chiar dacă Sevil Shhaideh ar poseda un kil de certificate ORNISS, ce impresie ar face această numire în sistemul de alianţe al României. Uşor de scos în evidenţă, ce „favorabil” ar recepţiona vestea numirii doamnei Shhaideh partenerii strategici şi aliaţii României. Cât de spectaculos ar da această numire, pe spate, Washingtonul, unde poziţia anti-iraniană are toate şansele să se impună după trecerea la cârmă a lui Donald Trump. Tardiv, arogantul Dragnea s-a adresat „serviciilor”, somând inteligenţa instituţionalizată a agenţilor secreţi să lămurească dacă Shhaideh este o „vulnerabilitate” şi să scoată astfel, pentru el, castanele din focul pe care tot el l-a aprins.

Şi anume când, trufaş, s-a repezit să-l ameninţe, fie şi indirect, cu suspendarea, pe şeful statului, avertizându-l că el nu are decât o singură propunere de prim-ministru. Şi că, dacă nu o acceptă preşedintele, „ne vedem altundeva”. „La ieșirea de la Cotroceni, liderul PSD a vorbit exact ca un satrap latino sadea, unul provenit din Medellin, care își pune contabilul personal să conducă țara și agită briciul suspendării la gâtul președintelui în caz că nu-l acceptă”, scrisese în context Dan Tăpălagă.

Ce te faci însă când "singura" ta propunere e dezastruoasă? Cum scoţi cămaşa după ce te-ai bătut cu pumnii în piept? Nu ştiu dacă Dragnea are consilieri la fel de slabi ca şeful statului în debut de mandat. În caz că nu, i se va explica de bună seamă şi faptul că serviciile nu pot face astfel de declaraţii publice şi i se va mai prezenta şi evidenţa, că un ins cu simpatiile afişate de soţul premierului propus nu prea poate da bine decât dacă Dragnea plănuieşte să schimbe orientarea ţării. Dacă, de pildă, scoate România din NATO şi UE şi o înhamă la imperiul euroasiatic al neo-ţaratului rus.

În caz contrar, dă, vai, catastrofal. Pe moment, Dragnea o făcu lată. Sau, dacă preferăm un termen pastoral, "de oaie". Dar o va repara? Sau, dimpotrivă, se va ambiţiona, spre a ilustra vorba, potrivit căreia „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”?

Autor: Petre M. Iancu