Canalul Chilia, ultima frontieră și dronele rusești

La fiecare denivelare, mașina de teren a Ceraselei troncăne ca un cazan gol care se rostogolește pe ciment. Geamurile nu se mai deschid de atâtea zgâlțâieli și de la praful care se ridică încontinuu, când trec mașinile, când se întorc vacile de la păscut sau la fiecare pală de vânt. În locul lunetei stă o bucată de carton. Cu bună știință a ales Cerasela să cumpere mașină la mâna a doua, uzată - la fel ca mulți dintre cei care, asemeni ei, trăiesc în satele izolate ale Deltei Dunării, în estul extrem al Uniunii Europene, la ultima ei frontieră, unde în fiecare zi soarele răsare prima oară în UE și la fel mai devreme se lasă seara.

Chiar dacă la o primă citire a hărții nu pare, Periprava este un sat pe o insulă. Până la Sulina se întind pâlcuri de păduri și dune de nisip între lacuri legate de brațe și canale ale Dunării pe care le poți traversa doar cu barca. La marginea de răsărit a acestui petec de pământ se întinde Marea Neagră.

Mașina second-hand a Ceraselei a costat mai puțin decât transportul ei aici. Totul este mai scump, la Periprava și în celelalte localități de pe această insulă - Letea, Cardon, C.A. Rosetti sau Sfiștofca. Combustibilul sau pâinea pleacă din Tulcea la prețul distribuitorilor. Dar de acolo până la oamenii de pe grind trebuie să mai plătești încărcatul și descărcatul pe vapor și transportul pe apă. Pasagerul, vasul care transportă oamenii, circulă din două în două zile. În zilele impare vine, în cele pare pleacă. Sâmbăta stă. Drumul de la Tulcea, de-a lungul brațului Chilia, care desparte România de Ucraina, durează cam patru ore.

În primele luni ale agresiunii rusești, autoritățile române l-au suspendat de tot. Locuitorii din Periprava au rămas atunci captivi pe grindul Rosetti. Erau izolați complet și cu resursele alimentare ajunse la limită. Nici pâine nu ai cum să faci aici într-o brutărie - Periprava e la nici șapte kilometri de mare iar sub solul nisipos pânza freatică este sărată. Și nici cu mașina nu ai unde sau de unde ajunge. Dinspre vest, de la bacul care trece din Tulcea în cartierul Tudor Vladimirescu, este un drum de macadam până la Chilia în port. Cei mai mulți șoferi îl evită și preferă să circule pe urmele lăsate, în paralel cu strada, de utilajele agricole. Evident că nu se pune problema asfaltării - Delta Dunării este o rezervație naturală și așa trebuie să rămână. Apoi, între Chilia Veche și Periprava, sunt canale și lacuri. Spre sud, la fel, sunt dunele de nisip din zona Letea, unde nu există drum practicabil.

„Civili ai aceluiași război”

Cerasela Cilibon s-a născut pe malul Dunării dar aproape de celălalt capăt al traseului ei românesc, la Turnu Severin. Provine dintr-o familie de turci ale cărei generații anterioare au trăit pe insula Ada Kaleh, cea inundată când s-a construit barajul de la Porțile de Fier. A studiat și trăit la București dar s-a mutat în Periprava în timpul pandemiei. Dacă ar fi acum obligată să aleagă, nu ar mai lua o asemenea decizie. Acum, însă, nu mai poate da înapoi. „Aici trăiesc, aici este comunitatea mea, muncesc pentru ea, mă rog pentru ea”.

A optat pentru acest loc pentru că „peisajul e ireal de frumos, natura e încă virgină, aerul curat, peștele proaspăt. Totul a fost minunat până într-o bună zi când lângă noi a început un război. Din somn ne-a luat. Era ora 1 și prima bubuitură a fost atât de puternică încât am crezut că e în curte. Când dormi, neștiind că se poate întâmpla, nici nu-ți dai seama ce este - cutremur, bombă, butelia unui vecin. Te sperii și ieși din casă. Sătenii s-au trezit cu toții, am ieșit pe la porți, am început să discutăm, să ne întrebăm. Nici bine nu ne-am dezmeticit că s-a auzit a doua detunătură. Prima noastră grijă era să ne lămurim unde a lovit, cam cât de aproape, dacă o fi pe malul nostru. Din sat, vederea spre Dunăre este obturată de vegetație, așa că am zis să venim până în port. De aici am văzut incendiile de peste graniță. Noi suntem ținte vii aici, fără nici o vină. Așa cum sunt și civilii din Ucraina, așa suntem și noi, în Periprava. Civili ai aceluiași război care putem muri oricând fără nici o vină”.

Teroarea de la miezul nopții

Multă lume din România nu știe unde e Periprava. „În România, autoritățile nu au grijă de populație. România nu știe că satul ăsta există. Pentru România, 200 de locuitori nu contează. Nu știu nici măcar tulcenii unde e Periprava. Brațul Chilia se termină la Chilia Veche. Contează doar pentru cei care au luat la picior Periprava și l-au văzut ca pe un loc de care te poți îndrăgosti foarte ușor, tocmai pentru că este atât de simplu și ireal de frumos”, spune Cerasela.

Pentru unii, numele are ceva rezonanță istorică - ani de zile, în timpul dictaturii comuniste, aici a fost un lagăr de maximă siguranță pentru prizonieri politici. Ion Ficior, unul dintre cei mai siniștri torționari ai vremii, a condus acest centru de cules stuf în condiții de represiune cruntă. Chiar vis-a-vis de cimitirul foștilor deținuți uciși la Periprava se află Vâlcov.

Primul (sau ultimul) port al Ucrainei la Dunăre, situat la nici doi kilometri de Marea Neagră, în inima părții ucrainene a rezervației biosferei Deltei Dunării, Vâlcovul fusese supranumit, în urmă cu trei sfert de secol, „Veneția Deltei”, într-un reportaj publicat de National Geographic. Din cei sub 20.000 de locuitori câți trăiesc acolo acum, cam 70% sunt etnici ruși.

„Un an și jumătate de la începerea războiului, alarmele au răsunat încontinuu dincolo, zi și noapte. Zgomotul ăla te ținea într-o stare de tensiune - expectativa că ceva rău se poate întâmpla. De data aceasta”, povestește Cerasela, „nu a mai sunat nici o alarmă. Bombardamentele au început aici în noaptea de duminică spre luni (3 spre 4 septembrie 2023 - n.red.) și au ținut patru zile. Știai că în jur de ora 12 noaptea trebuie să te pregătești emoțional să reziști terorii. Îți îngheață sângele în vine. Auzi în orb focuri de armă, nu știi unde se întâmplă. Până nu se terminau, undeva în jur de ora 3, nu putea nimeni dormi. După vreo două nopți am realizat că există un tipar. Dar în primele nopți nu am adormit decât când s-a luminat”.

Două maluri, aceleași frici

Ca și la Vâlcovul din Ucraina, pe malul drept, cel românesc, la Periprava, unde trăiesc doar puțin peste 100 de oameni și, spun localnicii strânși la cârciuma din sat, nu mai mult de 200 când este sezon bun de turism, majoritari sunt rușii lipoveni. Inima comunității este, pe ulița principală ce duce în port, la nici 200 de metri de malul Dunării, biserica ortodoxă de rit vechi, ale cărei turle sunt vopsite în albastru sub cupolele galbene, la fel ca biserica lipovenească din Chilia.

„Noaptea se bombarda și se stătea treaz și ziua sătenii veneau și construiau gardul bisericii, cu femeile care găteau acolo”, povestește severineanca adoptată de satul de pe malul brațului Chilia. „Biserica, în comunitatea asta, este un nucleu, ne strângem cu toții acolo, nu contează ce rit ai sau dacă ești credincios sau nu”. În curtea bisericii l-am întâlnit și pe deputatul comunității lipovenilor, Silviu Feodor. Era într-un circuit pe la comunitățile locale din apropierea graniței cu războiul. „Vă dați seama că oamenii de aici au resimțit unda de șoc a acestor bombardamente care nu fac parte din viața noastră normală. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO iar acest lucru ar trebui să ne dea siguranță dar câteodată munițiile nu recunosc unde se află frontiera și pot ajunge și pe teritoriul nostru. Au fost nopți foarte periculoase pentru localitățile situate pe brațul Chilia. Am primit semnale, telefoane, așa că am decis să stau de vorbă cu etnicii mei, pentru a afla care ar fi decizia lor dacă vor fi eventual luate măsuri de relocare. Sunt panicați. Eu am venit cu un suport suplimentar pe lângă planurile oficiale de evacuare: organizația noastră are condiții optime de cazare în centrele de educație și cultură pe care le avem în județele Tulcea și Constanța, cât mai aproape de aceste locuri. Suntem oricând pregătiți să îi primim, dacă va fi nevoie și dacă doresc să vină la noi, atât pe etnicii noștri cât și pe oricare dintre cei care ar putea fi afectați de o eventuală escaladare a acestui conflict. De la începutul războiului, noi am primit refugiați și am avut grijă de ei, chiar și astăzi mai sunt în localitatea Slava Rusă cazați semeni de-ai noștri din Ucraina”.

Plecarea, însă, ar fi o decizie foarte complicată pentru oamenii locului, adaugă Cerasela. „Hai, nu eu, că eu sunt venetică, deși am și eu deja nouă pisici, doi câini, grădina cu roșiile mele, pentru care am muncit toată vara, plantele pe care le iubesc. Dar pentru sătenii care s-au născut aici și au crescut aici, au gospodării, animale și copii - nu poți să încarci totul într-o valiză și să pleci în bejenie. De ce? Pentru ce? Și mai ales unde? Avem și noi, care simțim aceleași emoții, ca vecinii noștri de peste apă, același statut ca refugiații?”

De Periprava nu s-a interesat nici o autoritate

Lângă biserică este ceea ce oameni locului numesc mall-ul satului - magazinul cu de toate și cârciuma la care, seara, se intersectează lumea și veștile comunității. Peste drum, din câteva mașini de teren la fel de venerabile ca cea a Ceraselei, coboară bărbați și femei în costume tradiționale și intră într-o curte. Vor cânta fie turiștilor de la pensiune, fie în onoarea vreunui aniversat. Sărbătorile lipovenești fără cor sunt de neconceput.

Pe terasa cu mese metalice a magazinului, discuțiile se învârt în jurul evenimentelor care au tulburat în ultima săptămână liniștea satului, a bombardamentelor rusești de pe malul celălalt și a sfaturilor de a nu mai vorbi cu necunoscuții despre drone, pe care unii dintre localnici le-au primit dar nu vor să spună de la cine. Acum le e teamă că lumea îi va acuza de putinism. Or, subliniază deputatul Fedorov, „noi, comunitatea rușilor lipoveni, ne-am opus de la bun început războiului. Nu avem nici o legătură cu politica Federației Ruse. De altfel, în istoria noastră se vede că noi am venit aici pentru a ne păstra credința”. Într-adevăr, persecuții cu substrat religios au fost cele care i-au determinat pe lipoveni, cu sute de ani în urmă, să plece din Imperiul Țarist și să se așeze în Dobrogea, pe atunci controlată de otomani.

De-a lungul vremii, cele două maluri ale Dunării au trecut de la o administrație la alta. Uneori au făcut parte împreună din aceeași țară, alteori au stat față în față, despărțite nu doar de un curs de apă ci și de interese contradictorii ale celor care au trasat granițele. Micile comunități nu s-au raportat însă la marile politici. „Sunt oameni care au rude, unii dintre ei țin legătura și dialogul e inundat de lacrimi”, ne spune deputatul lipovenilor. „Sunt rude de sânge acolo pentru care ne facem griji de fiecare dată”, completează Cerasela.

Mai puține griji își fac oficialii români pentru locuitorii din Periprava, adaugă femeia. „Absolut nimeni nu a ajuns aici și nu a pus vreo întrebare, nici măcar telefonic. Nici primarul comunei C.A. Rosetti, care trăiește pe grind, la vreo 15 kilometri de zona atacurilor. Nu a sunt să întrebe dacă suntem în regulă pe aici, dacă mai putem, dacă emoțional stăm bine sau de ce avem nevoie”.

La Plauru „au venit unii să ne spună că ni s-a părut”

Altfel stă treaba la Ceatalchioi. Primarul de acolo a apărut, săptămâna trecută, pe la toate televiziunile românești. „Numai de la Cartoon Network n-au venit”, râde secretarul general al comunei, Florentin Bibică. Edilul șef, Tudor Cerneagă, a stat în fiecare zi printre oameni. Mai ales în Plauru. În perioada României Mari, satul se numea Lascăr Catargiu și era suburbie a Izmailului, orașul de pe malul ucrainean țintit de dronele rusești pentru că dispune de infrastructura portuară necesară exportului de cereale.

Când ministrul de Externe de la Kiev, Dmitro Kuleba, și site-ul de cartografiere cibernetică GeoConfirmed.org au făcut publică informația despre mașinăria de război căzută la sud de Dunăre, primarul Cernegă a luat coclaurii la picior și s-a dus direct la locul primului incident semnalat. A văzut ceea ce militarii ministrului Apărării de la București, Angel Tîlvăr, nu au găsit sau nici măcar nu au căutat și a declanșat, cu insistența sa, o serie de rușinoase bălmăjeli până la cel mai înalt nivel, al președintelui Klaus Iohannis. Resturile unei drone rusești chiar erau acolo, urmele incendiului se văd pe copacii arși, rupți sau căzuți. Și, se speculează, nici măcar nu e singurul incident de acest fel.

I-am întâlnit pe reprezentanții primăriei din Ceatalchioi în timp ce mergeau din casă în casă pe la cele 12 gospodării din Plauru, să le spună oamenilor cum ar urma să se desfășoare, la o adică, o evacuare. Mașina de pâine tocmai ce a oprit la nea Sandu, ieșit în poartă să-și umple două sacoșe cu franzele. Pe unele le mănâncă el, altele ajung la animalele pe care le ține pe lângă casa pe deasupra căreia au trecut în ultima vreme mult mai multe drone decât cele două despre care se vorbește oficial - ambele la Plauru, una la circa 200 de metri de mal, într-o pădure, alta la vreo trei kilometri, mai în câmp. „Nu am văzut-o, pentru că ploua. Doar am auzit-o. Că dacă nu ploua, lua foc toată pădurea. Ne-am învățat cu ele. Nu-s așa, de o săptămână doar. Le tot auzim de aproape doi ani. Cel mai greu a fost când a început războiul, când băteau clopotele dincolo. Voiai, nu voiai, îți curgeau lacrimile, le plângeai de milă. Aici sunt multe biserici, băteau care de care mai tare”, spune nea Sandu. Iar bombardamentele propriu-zise au început însă „de când cu grâul”, adică de când Moscova s-a retras din acordul internațional privind exporturile de cereale ucrainene prin coridorul umanitar din Marea Neagră. „Erau alarme zilnice, înainte. La nivel național erau toate legate”, îl completează viceprimarul George Maladoi, aflat și el în misiune, împreună cu primarul.

Mai multe drone suspectează și diverși analiști militari contactați de DW, care nu exclud nici ipoteza ca aceste aparate de zbor fără pilot, lansate dinspre Marea Neagră, să fi traversat înainte de a-și atinge (sau rata) ținta, teritoriului românesc. Dar, spun aceștia, sunt puține șanse ca autoritățile de la București să confirme o asemenea versiune. Atitudinea oficialilor români este, în orice caz, paradoxală: după ce le-a luat ani de zile să convingă Alianța Nord-Atlantică de necesitatea consolidării sudului flancului estic al NATO, acum, când au argumente tangibile, se încurcă în negări.

Că dronele au venit dinspre mare par convinși și sătenii din Plauru. „Dacă erau pe teritoriul lor le detectau sigur. Cel mai probabil survolează teritoriul nostru”, povestesc oamenii, în timp ce desenează pe deasupra capului presupuse traiectorii. „Noi le-am auzit și au venit unii să ne spună că ni s-a părut”. Primarul Cernegă, a cărui insistență i-a prins pe picior greșit pe cei mai înalți responsabili cu securitatea României, ține partea consătenilor: „Stau cu spatele la Dunăre, o aud, că n-au luminițe, vine de aici, zice nea Senea, om de 80 de ani. Eram aici și a venit dinspre casa lui Sandu. Casa lui e în unghi de 45 de grade față de Dunăre. Uitați-vă la ei, oamenii ăștia nu sunt nebuni. Eu am transmis că există suspiciuni. Ce trebuiau să facă? Să vină, să monitorizeze. Acum s-a dovedit eficiența apărării. Nu mai vreau să comentez. Că a găsit-o armata, că am găsit-o eu, nici nu mai contează. Dar nu ne mai mințiți! Nu acuz pe nimeni. E o zonă greu accesibilă. E o pădure bătrână, între dig și mal, vegetație sălbatică, copaci pe care s-a cocoțat viță de vie sălbatică, te ia unul la fugă pe acolo nu poți să intri 25 de metri. Nu e loc de pășunat, nu e activitate agricolă sau forestieră, doar niște dilimaci de pescari sportivi care se mai duc pe acolo și unii care vin duminică, pun muzică, fac grătare. Omule, pe noi ne-a găsit teroarea, dincolo e război!”.

„Casa bătrânească nu se vinde”

Până la urmă, pentru oamenii de aici, bâlbâielile președintelui Iohannis sunt mai puțin importante decât problemele lor de zi cu zi - drumul greu practicabil („până la Chilia plângeți cu vorbe, faceți 50 de kilometri în două ore”), dispariția pontonului pentru vaporul de pasageri, care acum nu mai oprește în sat, și transportul în comun rutier, la care nu se înhamă nici o firmă, pentru că își rupe microbuzul. Oamenii sunt la mila celor care mai au mașini. „Sunt în sat două familii mai tinere. Așa, la vreo 50 de ani. Majoritatea sunt bătrâni și nu au mașini. Stau la ia-mă, nene, cu sacoșele. Infrastructura e la pământ, dacă asta era, restul venea de la sine. Nu au nici apă potabilă. Unii și-au făcut puț, alți iau de la Dunăre, că înainte, din moși-strămoși, tot din Dunăre au băut. Din cele 12 familii, poate cu vreo 50 de suflete, cei mai mulți sunt pensionari iar doi sunt pescari. Dar și pescuitul s-a dus, sunt atât de multe vapoare ancorate pe Dunăre, așteaptă să intre în port la încărcat, că rar mai au ce prinde”, povestesc reprezentanții primăriei.

La fel ca sătenii din Periprava, nici nea Sandu n-ar pleca din Plauru, dacă s-ar pune cu adevărat problema unei evacuări. „Am căței, capră… unde-i duc?”. Prin praful de pe uliță tocmai trece spre poarta gospodăriei lui nea Sandu un pui de pisică. „Înainte îi aruncam, acum mă doare sufletul de ei”.

Mai aproape de danele ucrainene e casa lui nea Gică. Din poartă se văd, pe sub sălciile de pe malul Dunării, macaralele care încarcă barje sub diverse pavilioane trase în portul Izmail. Clădirea lui nea Gică s-a cutremurat de fiecare dată când au lovit rușii. „Animalele începeau să mugească, am două vaci și un tăuraș, vițelul și câinii fugeau disperați pe aici, prin curte. Până acum era foarte liniște, la pădure, aici…”. Nea Gică are apartament la Tulcea dar preferă să stea aici, în casa părinților, pentru că „proverbul spune că nu se vinde casa bătrânească”.

Sunt și alții care au locuințe în oraș și, deci, soluții, în caz că lucrurile se înrăutățesc. După ultimele evoluții, după ce răspunsul greoi al Bucureștilor a fost înlocuit de un mesaj transmis internațional, oarecum sincron cu aliații NATO, e foarte probabil ca rușii să nu mai repete prea curând atacuri care să forțeze granițele României, sunt de părere specialiștii în strategii consultați de DW.

Cu toate acestea, primarul din Plauru vrea să știe ce le poate oferi statul român eventualilor evacuabili: „Dă-mi aceleași condiții ca la oamenii de la statul ăla. Pentru ăia ai bani? E același risc să cadă o dronă și la noi, din greșeală, cum poate să cadă le ei pe vreun bloc. Ăluia îi e frică de război, vine în țara noastră, are toate condițiile. Dar ai noștri?”.