Poziţia slabă a UE în conflictul sirian

Uniunea Europeană găseşte repede cuvintele potrivite. Miniştrii de Externe ai UE, reuniţi la Luxemburg, au condamnat dur intervenţia Turciei în nordul Siriei şi destabilizarea situaţiei în regiune. Dar să transpună apoi vorbele în fapte s-a dovedit mai greu. Miniştrii europeni nu au reuşit să cadă de acord asupra unui embargo comun privind exportul de armament către Turcia. Totul s-a redus la o solicitare adresată statelor membre, de a nu mai vinde arme agresorului. O iniţiativă care, cel puţin deocamdată, lasă rece guvernul de la Ankara.

Partenerii europeni încearcă să împace şi capra, şi varza, ceea ce nu e deloc uşor. Pe de o parte vor să lase impresia că acţionează politic moral, pe de alta nu vor să dăuneze prea mult partenerului NATO şi nici să-l supere prea tare pe preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Pentru că de Turcia - şi de dorit ar fi o Turcie stabilă - e mare nevoie din perspectivă europeană în apărarea flancului de sud-est al UE. Turcia trebuie să ţină piept teroriştilor islamişti, migranţilor, Iranului şi tot mai influentei Rusii.

Nimeni, în Uniunea Europeană, nu vrea de fapt să pedepsească Turcia. UE ar putea pricinui daune economice considerabile Turciei, căci economia turcă depinde de partenerii europeni. Adoptarea de sancţiuni economice, aşa cum a anunţat Donald Trump, nu intră în discuţie.

Să nu uităm nici faptul că UE a încheiat în 2016 un acord cu Ankara, care a făcut să scadă consistent numărul de refugiaţi în Grecia. Pentru a îngrădi valul de migranţi, comunitatea europeană depinde de Turcia. Preşedintele Erdogan ştie prea bine acest lucru şi de aceea şi ameninţă, din când în când, cu anularea înţelegerii. Se lasă UE şantajată? Sau acţionează în mod realist conform propriilor interese? Unul din şefii diplomaţiilor UE, luxemburghezul Jean Asselborn, o vulpe bătrână, a descris perfect situaţia: "Nu deţinem o armată. UE nu poate obliga Turcia să pună capăt conflictului din Siria".

Relaţiile UE cu Ankara sunt oricum destul de tensionate. Negocierile de aderare la UE au intrat în impas. Calea adoptată de Erdogan - împotriva democraţiei şi împotriva UE - e evidentă. UE ar trebui să facă acum eforturi pentru a împiedica o şi mai mare apropiere a Turciei de Rusia şi de aliatul acesteia, Iranul. Turcia, care oscilează între un bloc şi altul, este total imprevizibilă. De aceea cursul oscilant adoptat de preşedintele american Trump faţă de Turcia e foarte periculos. El i-a permis lui Erdogan să demareze această intervenţie în nordul Siriei, retrăgând-şi trupele din regiune şi lăsându-i astfel pe kurzi de izbelişte. Câteva zile, doar, mai târziu, Donald Trump a decis să sancţioneze Turcia în plan economic. Această măsură pripită scindează alianţa NATO şi împinge Turcia şi mai puternic în braţele Rusiei. SUA vor cere probabil şi de la ceilalţi parteneri NATO să adopte sancţiuni contra Turciei. Dar aceasta nu e deloc în interesul Uniunii Europene. E de aşteptat ca, la reuniunea miniştrilor Apărării din spaţiul NATO, care va avea loc săptămâna viitoare la Bruxelles, administraţia Trump să exercite presiuni asupra partenerilor europeni. Constatând că aliaţii europeni nu-l urmează orbeşte, Donald Trump va aprecia aceasta drept o dovadă în plus că NATO este o alianţă fără rost, care îi mai pune şi beţe în roate.

Intervenţia militară a Turciei în nordul Siriei poate avea, aşadar, consecinţe serioase pentru securitatea şi cooperarea pe continentul european şi pentru relaţia faţă de SUA şi Rusia. Consecinţele născute din acest conflict, de pe urma căruia au de suferit nu doar miliţiile kurde, ci şi populaţia civilă din nordul Siriei, încep a prinde contur. Pentru europeni, lumea redevine instabilă şi imprevizibilă.